Visat-au strămoşii?


Visat-a vreodată păgânul să-şi poarte
Călcâiul crăpat pe pământ strămoşesc?
Visat-a să-şi ţină, să-şi pună deoparte
Vreun fir de făină din grâu românesc?

Pământul să-l vindem, crezut-a vreodată
Măria Sa Cuza sau Mircea Bătrânul?
Conduşi la pieire ca Horea la roată,
Visat-au strămoşii, visat-a păgânul?

Crezut-a vreodată al nostru străbun
Că veni-va vremea să tot rătăcim,
O viaţă întreagă pentru trai mai bun,
Iar limba română să n-o mai iubim?

Crezut-au vreodată ai noştri strămoşi
Că ţara aceasta, grânarul vestit
Să înghită atâtea şi-atâtea gogoşi?
Visat-au aceea ce ne-au cotropit?

Reclame

Dorinţele ochilor mei


Adesea se ciocnesc cuvinte
În goana lor după accent,
Nici nu-ţi dai seama cine minte
Când vântul bate permanent.

Adesea se întâlnesc izvoare
În colţul fluviilor verzi
Şi-n pletele sfântului soare
Pe care îl abandonezi.

Adesea se disting iluzii
În clubul goalelor făpturi,
În goana lor după perfuzii
Ajung nişte dărâmături.

Adesea se şoptesc noiane
De vorbe fără conţinut
Se soarbe viaţa din flacoane
Irosind tot ce-ai obţinut.

Adesea ne lovim iubirea
Cu-n singur gest nesăbuit
Mizând pe faptul că tăcerea
Nu-i tocmai ce s-a plănuit.

Adesea cad şi eu pe gânduri
Lovind pereţii cu idei,
Ascund în doar câteva rânduri
Dorinţele ochilor mei.

Mai sunt pe lume încă


 

 
 
Mai sunt pe lume pietre, mai sunt pe lume stânci
Mai sunt şi ape tulburi, chiar şi fântâni adânci,
Mai sunt şi lacrimi sfinte curgând pentru un dor,
Mai scriu şi eu o slovă în ciuda anilor.
 
Se împletesc iluzii, se sting pe albe flori,
Se nasc iubiri de-o clipă, se prăbuşesc comori,
Se reclădesc speranţe din florile de măr,
Aştern încă odată un strop de adevăr.

Mai sunt încă speranţe, mai sunt încă minuni
Mai sunt suflete care înveselesc tăciuni,
Mai regăsim iubirea ce se credea pierdută,
Pun un fir de amprentă şi mor ca o redută.

Se pierd atâtea clipe în scrinul nepăsării,
Se duce la osândă umbra însingurării,
Se pune preţ pe-o oală din nopţile târzii,
Pun virgulă-ntre rime cu rang de poezii.

Mai sunt pe lume versuri şi adieri de vânt,
Mai am curaj să sufăr pentru orice cuvânt,
Mai iscălesc o rugă  pe geana stelelor
Şi-apoi în noaptea surdă mă voi topi de dor.

 
 
 

Nu te mai caut


Nu te mai caut cu privirea,
Nici nu-mi mai este dor de tine,
Mi-am agăţat cândva iubirea
În colţul lacrimilor fine.

Nu-ţi mai rostesc cuvinte calde,
Nici pagina nu-ţi răsfoiesc,
Mi-am pus pe inimă smaralde
Din ochii tăi, să înmuguresc.

Nu te mai caut, nici n-am unde,
Mi-am oprit paşii pe alei,
În lacrimile muribunde
Răsună fila dragostei.

Nu-ţi mai şoptesc nicio silabă,
De-acum te mai sărut  în gând,
Te voi păstra ca pe-o podoabă
Înţepenită-n primul rând.

Nu te mai caut la fereastră,
Nici stelele nu mai implor
Să înlesnească clipa noastră
De dragul unui simplu zbor.

Din stropii verzi, plini de speranţă,
Nici unul n-am să-ţi mai cerşesc,
Am înţeles că-n astă viaţă
Incontestabil te iubesc!

Nu călcaţi iarba-n picioare! – recită – Sabina


Chiar dacă nu vei mai veni


Am scris cât te iubesc pe-o frunză
Dar, s-a uscat a doua zi
Îngăduind să mă pătrunză
În suflet, cu săgeţi târzii.

Pe razele fierbinţi de soare
Mi-am iscălit iubirea-n zori,
Pe ploi şi vânturi uimitoare
Ce-au pus sechestru pe ninsori.

Am încercat să scriu pe vreme,
Ceea ce simt, nimic în plus,
Pe ceasul încleştat, ce geme
Pe paginile ce-au apus.

Am scris pe stele, fără număr,
De parcă aş fi vrut să pun
Pecete peste-al nopţii umăr
Şi Cerului să mă supun.

Pe vata norilor am scris,
Să pară mai pufoşi un timp,
S-au rătăcit şi mi-au transmis
Să-mi caut liniştea-n răstimp.

Am scris, cu gândul că-n tăcere
Îţi vei clădi alt univers
Şi-n urmă vei lăsa durere,
Pe care s-o transform în vers.

Ţi-am dezmembrat clipă cu clipă,
Te-am regăsit şi te-am pierdut,
Se zvântă şi se înfiripă
Iubirea ce ne-a conceput.

Eu curg ca un izvor de lacrimi
Pe paginile sângerii,
Să te iubesc plină de patimi
Chiar dacă nu vei mai veni.

Pe strune-n pragul înserării
Îţi voi aşterne alt poem
Şi tot n-am să te dau uitării
Chiar dacă, nici n-am să te chem.