Publicat în Dana Pătraşcu

Un singur dor nemărginit


A fost odată, într-un vers
Un dor de visătoare,
Un dor cărunt, de eră şters,
Aprofundat în zare.

Născut din vise, nu demult,
Nici nu mai ştiu exact,
De când stelele-n cer consult,
Un joc, infim, abstract.

Un dor avid de infinit,
Rănit pe cord deschis,
Un dor din dor, nemărginit
Apărut chiar din vis…

Sub pleoapă aduna frânturi
Cu şoapte de iubire,
Suflul oricărei picături
Ce nu-şi dorea safire.

Trei zile-n dor nemărginit
Cu versul la-ntâmplare,
Sufletul i l-au otrăvit
Poemul să-i omoare.

Trei nopţi în şir a încercat
Să-i pună-n suflet ger,
Ea-l asculta, neîncetat
Crezând c-ar fi sincer…

El o privea încremenit
Sperând că-i o fetiţă,
O ridica necontenit
La rangul de zeiţă.

A încercat să-i dea curaj,
Să zburde peste nouri
Dar între ei imens baraj
Se ridica-n tablouri.

Metaforele îl vrăjeau
Ca mierea din prisacă,
Dar nici în vise nu gândeau
Că gerul o să treacă.

Pe trupul ei, atât de cald
N-ajungeau mângâieri,
Doar ochii verzi, ca de smarald
O scăpau de dureri.

Din depărtări se strecurau
Prin noaptea înstelată
Şi dragostea îi picurau
Cu inima curată.

Ea-i aşternea în nopţi târzii
Cu lacrima pe buze,
Săruturi albe, străvezii
Din cele mai confuze.

El depărtarea o sfida
Oricât era de-amară
Şi sufletul îi invada
Vibrând, seară de seară.

Dorul cel crud, nemărginit,
Fierbând de gelozie,
În lacrimi multe s-a gândit
S-o scalde, pe vecie.

Trei zile nori s-au adunat
Deasupra poeziei,
Când stelele s-au îndurat
Şi-au pus punct geloziei.

Nopţile lungi s-au isprăvit
Şi-n prag au apărut
Ochii cei verzi, ce-au îndrăznit
Să-i fure alt sărut.

Un univers, ascuns mereu,
În ochii de smarald,
S-au ivit când era mai greu,
De-aceea-n ei mă scald.

În ei mă regăsesc oricând,
Iubită, protejată
De orice lacrimă şi gând
Ce-au existat vreodată.

Oricâte doruri s-au născut
Din stelele ce pier,
Niciunul nu a perceput
În vers, al meu mister.

Doar ochii lui ca de smarald
Mi-au dezlegat misterul,
Mi-au alungat fald după fald
Să pot regăsi cerul.

Anunțuri

Autor:

De-atâtea ori m-am simţit o nălucă Înveşmântată-n arşiţă şi ger Încât, din suflet, lacrima-mi usucă, Doar versul care pot să-l mai ofer. De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă Încât, acum, când dăruiesc cuvântul Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s