Publicat în Dana Pătraşcu

Compensaţie


Ieri n-ai putut să-mi dai iertarea,
astăzi nu vrei să mă dezlegi,
dar lacrimile-ţi curg ca marea
oceanelor fără de legi.

Mâine când totul va fi veşted
iar soarele va răsări
deasupra unui munte neted
de lacrimi, voi înmărmuri.

Mă vei percepe ca pe-o stâncă
din care m-ai sculptat cândva
dar nu m-ai dat uitării încă…
nici nu mă poţi remodela.

Un monument clădit durerii,
din stele frânte-n primăveri
ce-a reuşit să-i pună serii
cununa stelelor de ieri.

Azi nu mai vreau să ştiu coşmarul
ce sufletul mi-a întemniţat,
nici n-am să-ţi dăruiesc amarul,
ar fi prea mult, şi-ar fi păcat.

Mâine viorile vor plânge
pe umerii care-au căzut
la ceas de taină, tu vei strânge
în buzunar, timpul trecut.

Eu voi aşterne pentru mâine
cu-acelaşi suflet şi cuvânt,
iubirea care se cuvine
să dăinuiască pe pământ.

Anunțuri

Autor:

De-atâtea ori m-am simţit o nălucă Înveşmântată-n arşiţă şi ger Încât, din suflet, lacrima-mi usucă, Doar versul care pot să-l mai ofer. De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă Încât, acum, când dăruiesc cuvântul Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s