De ce-ai pierdut?


Acum când rătăcesc fără durere
când nu mai ştii de mine mai nimic,
nu îţi mai bat la uşa cu putere,
nici la fereastra rece să-ţi mai zic,

Acum când m-am retras în a mea minte
ca şi-n căuşul palmelor fierbinţi,
când nu-ţi mai pun pe pernă jurăminte
dar nici nu-ţi cer vreo clipă să m-alinţi,

Acum te simt cum îţi doreşti  nemernic
să-ţi bat în geam cu stropii mei de ploaie,
să-ţi fiu liantul stelelor vremelnic
ce curge-n unităţi de mici şiroaie.

Acum mărturiseşti c-aveam dreptate,
pe mine Dumnezeu m-a investit
să mă ridic din spini cu-abilitate,
nu cu minciuni, cum m-ai învinuit.

E prea târziu să-mi dai ce nu-ţi voi cere,
m-am înşelat, ca orice vărsător.
Iubirea e imensa mea avere
iar fără ea, eşti doar un cititor.

Reclame

Dana Pătraşcu – Mi-e dor de ocean – voce – Ştefania Popescu


Clasat


Acum e mai bine
dar ieri,
întrebam de tine
sub seri.
.
O voce plăpândă
şoptea
încercând s-ajungă
o stea.
.
în noaptea pustie
aprind
o luna zglobie
şi tind
să-mi pierd amintirea
pe drum
să-ţi ascund iubirea
în scrum.
.
De mâine toţi norii
zâmbesc,
stăpânesc fiorii
şi cresc…
.
Te pun într-un scrin
la presat,
şi-ţi scriu pe copertă:
 clasat.
.

O pădure desfrunzită


goi şi fără pic de vlagă
m-au chemat iarna trecută,
cu visele în desagă,
să sorb amintirea mută.

unul zvelt striga sălbatic
ridurile să-i plesnească
într-un veşted acromatic,
inima să-mi încolţească.

vântul destrămat sărise
dintre toate-n ajutor,
m-a purtat un timp prin vise,
şi depus lângă izvor.

am interogat tot cerul,
l-am implorat să-mi dezmierde
şi despletească misterul
frunzelor pictate-n verde.

o crenguţă mai firavă
născută după amiază
îmi striga c-aş fi bolnavă
de vise, deşi sunt trează.

oare cine se opreşte
lacrimile să-mi mângăie?
vântul suflă nebuneşte,
n-are rost să mai rămâie.

şi-a trecut mâna prin plete
cu-o aripă rătăcită
mi-a rostit pe îndelete
o pădure desfrunzită.

Mi-e dor de ocean


Mi-e dor de cuvinte,
de albe tăceri,
de paşi înainte,
de veşnicul ieri…

mi-e dor de iubire
sau ce-a mai rămas
pe sub cimitire
în pacea din glas…

mi-e dor să-mi pui stele
de vis la urechi,
să-mi sculptezi pe ele
metehnele vechi…

mi-e dor să-mi descoperi
dorinţa de-a fi,
să-mi depeni luceferi
din joc de copii.

mi-e dor cum nu-i altul
mai dor pe pământ,
mă strigă asfaltul
să-i torc un cuvânt,

din versul în care
te răstălmăceam,
mi-e dor de uitare,
mi-e dor de ocean.

joc, jos, joi, jar… juni…


Ridică-ţi aripa şi du-te!
Nu te uita-napoi, deloc!
Pe-o creangă dorm trei pagini mute,
au obosit de-atâta joc.

Se leagănă de vânt o frunză
luptând cu codrul nemilos
ce-a fost pictat pe-aceeaşi pânză
şi-a adormit, plutind în jos.

Mai lasă-mi aripa o clipă,
nu-mi smulge versul dintre noi
dezamăgirea se înfiripă
deja, de marţi şi până joi.

Mâine voi fi o amintire
şi-un vers târziu născut din jar,
mă voi opri din nemurire
numai aşa preţ de-un calvar

E limpede că niciodată
nu voi mai crede în nebuni
ce-n jar, de joi, pe jos se joacă
în chip de îngeri, printre juni.

Numai Lui Îi sunt datoare


Iată c-am avut dreptate,
n-aş mai fi avut cuvinte…
vorbele seci nu sunt fapte,
amintirea-i prea fierbinte…
.
Lacrimile n-au să spele
nicio urmă de trecut,
drumul meu e scris în stele
n-am pretins, nici n-am pierdut.
.
Sfaturi am în pod, o droaie
şi promisiuni de-altfel,
peste ele câte-o ploaie
spală-n grabă, fel de fel.
.
Mulţi au încercat să-mi schimbe
sufletul, cu vorbe-n vânt,
dar i-am trimis să se plimbe…
nu-s singură pe pământ.
.
Am un Dumnezeu, cu care
mă consult, şi mă mândresc,
numai Lui Îi sunt datoare
pentru tot ce dăruiesc.
.