Azi nu mai plâng deşi, oglinda-mi strigă
cu glasul ei de val, lovind sarcastic:
„eşti galbenă, precum o mămăligă,
cu aer şters de vis ciudat, năprasnic!”
Nici nu mai curg, cum o făceam odată,
m-atrag doar florile-n tăcerea lor,
pe faţă-mi dau cu rouă… e curată,
dar cerul plânge, plânge lin… de dor.
Azi nu mai strig, de strigăte sunt plină,
şi de tăceri, de-asemeni, înlemnesc,
mi-e cerul nins cu vreascuri de lumină
şi însetat de stele ce zâmbesc.
Nici nu mai ştiu de ce-am iubit cu totul,
nici nu mai ştiu de ce-aş mai încerca
să mai iubesc, la fel, să-mi caut locul,
când drumul meu de mult se bifurca.
Ieri mă-ntrebam de ce-ai plecat din lume,
azi te-nţeleg deşi nu te aprob,
mâine joc teatru, râd şi gust din glume…
sunt tot la fel… sunt al iubirii rob.
