Publicat în Dana Pătraşcu

Fiecare pe limba lui


Era o lună plină… cu suspine
Când îmi șopteai că totul vom schimba,
Dar nu știai că nu vorbeai cu mine,
Că nu mă exprimam pe limba mea.

Tu îmi vorbeai, ea ma privea perversă
Și îmi răstălmăcea în al ei grai
Tot ce spuneam, construind o aversă
De dor, suspine, lacrimi… Strigând : stai!

Nu-i încă vremea să fărâmi trecutul,
Nu-i încă timpul să dai ce-ai primit!!!
Eu îi spuneam că e doar începutul,
Ea mă privea albastru… Ce cumplit!!!

Autor:

De-atâtea ori m-am simţit o nălucă Înveşmântată-n arşiţă şi ger Încât, din suflet, lacrima-mi usucă, Doar versul care pot să-l mai ofer. De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă Încât, acum, când dăruiesc cuvântul Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s