Publicat în Dana Pătraşcu

Zvâcnire


Silabisesc regina frunzelor arse
cu călcâiul plin de dor,
smulg jumătăți de nopți
din ghearele lacrimilor
neîndurătoare.

Șlefuite amintiri
îmi invadează trupul, ruginit
de săgețile soarelui
și șoaptele înghețate
pe tăcerea zorilor goi.

Mângâi o bucată de lună
uitată pe cer
în graba de a merge spre mâine,
rămân ancorată în tine
râzând,
mai săracă cu o noapte.

Cuprind cu geana asfințitul,
implorând visele să te poarte
pe aripa stângă a stelelor
rătăcite printre povești
de uitare.

Adun glasul nopții
cu tăcerea și liniștea
înecate în pustiu,
să-mi ascund sub pernă
dorința.

Sunt toate la locul lor
nimic și nimeni nu poate
să-mi înăbușe biruința,
nici toamna, nici noaptea,
nici moartea.

 

 

 

 

 

Autor:

De-atâtea ori m-am simţit o nălucă Înveşmântată-n arşiţă şi ger Încât, din suflet, lacrima-mi usucă, Doar versul care pot să-l mai ofer. De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă Încât, acum, când dăruiesc cuvântul Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s