Publicat în Dana Pătraşcu

Noapte de răscoală


O noapte de coșmar a vrut să-mi pună,
sufletul plin de lacrimă, în smoală,
din mers…, totul voia să mă răpună,
să mă abată… noapte de răscoală…

Nu mai aveam putere să-mi port vina
de a trăi cu tot ce mă-nconjoară,
mă mistuiau arsuri de pe retina
durerilor… pentru-a mia oară.

Zadarnic imploram puteri divine
să mă salveze sau să mă ignore,
eram deja la pragul care ține
speranța-n mâna clipelor majore.

Un suflet mă ținea de mâna dreaptă
cu o blândețe fără de hotar,
deși-i spuneam că Iadul mă așteaptă,
mă implora să rămân, în zadar.

O noapte-ntreagă m-am zbătut cu gheara
unui coșmar din cel fără de lege,
mi-a ars sufletul, trupul, inimioara…
nici nu pretind cuiva a mă-nțelege.

În timp ce ochii lui mă implorau
cu hohote de lacrimi, fără număr,
să mai rămân, zorii mă invadau,
plângând neîncetat pe al său umăr.

O poartă neagră, și deja deschisă,
mă absorbea puțin câte puțin,
ca și când Iadului eram promisă
și demonii-mi dădeau să beau venin.

Prin ceața deasă nu zăream nici Cerul,
nici dragostea, nici valul disperării,
cu tot ce-aveam luptam să-mi clădesc gerul
în care să mă pierd de malul mării.

Din ochii lui curgeau lacrimi de sânge,
din glas, cuvintele mă implorau:
”- Te rog, iubita mea, sufletu-mi plânge…
rămâi cu mine, viață vreau să-ți dau!!!”

În jurul meu, în spate, stânga, dreapta,
de-odată am simțit cum mă susțin
trei îngerași care-mi renegau fapta
și mă-mpingeau spre omul drag, din chin.

Mirosul de tămâie fără seamăn,
mă invadase fără să clipesc,
trăiam ceva ce n-am cu ce s-aseamăn,
un incredibil, supraomenesc…

Trei îngeri m-au predat pentru vecie
omului care vrea să mă-ntregească,
doar Dumnezeu mă crede și mă știe,
sunt numai o fărâmă sufletească.

În viața mea lumina-a stat ascunsă
pe după dealuri, munți imenși și grei,
de lacrimi și suspine-am fost străpunsă
dar am răzbit cu îngerii mei, trei.

De ieri, la pieptul lui, prind aripi albe,
de azi vom pune temelie vieții
spre mâine să pornim cu gânduri dalbe
izgonind toate umbrele tristeții.

Anunțuri

Autor:

De-atâtea ori m-am simţit o nălucă Înveşmântată-n arşiţă şi ger Încât, din suflet, lacrima-mi usucă, Doar versul care pot să-l mai ofer. De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă Încât, acum, când dăruiesc cuvântul Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s