Anul melcului


Am lipsit așa de mult de aici, dintre cuvintele mele calde, cele care mă mențin în viață, încât nu-mi mai găsesc locul printre virgule, sau mai bine zis printre puncte… și nu doar trei, patru, ci o sută, poate chiar două sute de puncte… cine mai știe?  Cine poate ști câte încap într-o zi, dar într-o noapte? Ei bine, știe cineva într-un an și… câte puncte încap…?!?

                             Eu nu mai știu, nu mai știu nimic, nici de ce, nici pentru ce am poposit atât sperând…  Sperând că noaptea se va lumina, că griul va prinde culoare, că liniștea va înfia clipocitul râurilor și foșnetul frunzelor bătute de vânt. Am sperat că Dumnezeu va trimite un înger să lumineze o clipă bezna, să îndulcească fierea și să aline durerile pricinuite de un munte de promisiuni, care mai de care mai colorate și mai atrăgătoare, care mai de care mai frumos ambalate în hârtie creponată cu miros de iasomie sau poate de trandafir. Am sperat că rugăciunile mele vor reuși să alunge răul și să ajute binele să triumfe… să mă facă să nu mă mai simt prinsă în chingi… zadarnic.

                           După cum spuneam… încerc să pășesc ușor, mă împiedic mai mereu, mă mai uit odată pe unde am călcat… nu-mi să cred că mai există astfel de „drumuri” pe acest pământ, pline de gropi, de ciulini, de spini, de ceață, de chiciură neagră… ei, hai să nu fiu chiar așa de rea, chiciură gri, nu chiar neagră… nu aș fi putut locui sub același acoperiș cu o astfel de creatură, el e un pic mai gri… pe el aproape toți vecinii îl priveau cu un fel de milă amestecată cu o curiozitate debordantă… citeam zilnic în ochii lor :”ce-ai găsit la el? oare nu ești în stare de un bărbat pe măsura ta?”, dar îmi puneam mereu întrebarea… „nu cumva e doar imaginația mea?” Niciodată nu m-am uitat la frumusețea trupului sau a chipului, la bogăție sau la portofel… Pentru mine a contat mereu altceva… pentru el însă… după atâta timp realizez că tocmai ceea ce nu mi se pare mie important într-o relație, era foarte important pentru el. Înfățișarea mea, salariul destul de bunicel…, bogăția de vers care izvora din sufletul meu înainte de a-l cunoaște, pentru că după aceea… (muza mea fiind la 15.000 km)… nu mai puteam scrie nimic… el nu mă lăsa niciodată să mă concentrez, îmi povestea vrute și nevrute, cel mai în vogă subiect fiind câinele care își făcea nevoile în curte și vecina de dedesubt… Într-un an de zile am scris nici mai mult, nici mai puțin de două poezii, dedicate fiul meu răposat… Când?  Acasă nu mă puteam concentra de poveștile lui, la serviciu nu aveam timp, în metrou trebuia să-i scriu lui pe WhatsApp, să știe în fiecare clipă unde sunt și ce fac, nu cumva să zbor până în Brazilia între timp…

                         De fapt mă gândeam mereu, după ce mă întorceam la el, ce vor crede vecinii despre mine, cei care m-au văzut cărându-mi bagajele de atâtea ori… că sunt dusă cu capul sau că sunt masochistă, cine știe… Pe stradă, de câte ori ieșeam cu Sara la plimbare toți ne priveau ca pe un cuplu din filmele de dragoste… Un profesor, ieșit la pensie, chiar m-a întrebat odată în magazinul din colț, când eram singură: „Chiar nu vă uitați un pic în oglindă? Luați-l de mână și așezați-vă cu el în fața oglinzii, să vedeți ceea ce nu vedeți… nu e pentru dumneavoastră, doamnă! În copilărie era violent cu colegii de școală, aveți grijă!”…

                        Un an de chin… un an de mutări de colo-colo… anul melcului… l-am iertat de prea multe ori. Ce mă uimea cel mai mult era faptul că el a reușit să scoată din mine tot ceea ce poate fi mai urât dintr-un om… a fost singura persoană care m-a provocat să o fac, să îl plătesc cu aceeași monedă, nu mă mai puteam controla. De fiecare dată când începea o ceartă și mă înjura, nu mă puteam abține și îi răspundeam asemenea… El mă înjura, eu la fel… o dată pur și simplu l-am scuipat… nu mi-a venit să cred când mi-a spus că el s-a îndrăgostit de versul meu frumos, dar a descoperit între timp că de fapt sunt o impostoare… Parcă-l văd și acum cum s-a dus la bibliotecă să ia dicționarul să îmi citească ce înseamnă a fi impostor… eu eram prea proastă ca să știu ce înseamnă acest cuvânt.  Nu-și vedea schimbările de comportament după ce termina o sticlă, două sau chiar trei, de bere… la doi litri și jumătate, dar ce credeați? 

                    Ce mă făcea să mă comport astfel? Faptul că se lăuda non-stop că are o educație aleasă, că provine dintr-o familie bine închegată, că a fost educat de bone și el și frate lui, doctor, stabilit cu familia în Franța de câțiva ani… totuși comportările lui erau de o cu totul altă factură… Pe stradă era cel pe care îl cunoscusem, dar nici asta mereu, doar când erau vecini la plimbare, în schimb cum intram în casă și își lua paharul din frigider, și-l umplea și începea să vorbească de unul și de altul, cei cu care ne întâlneam, care în concepția lui toți erau cretini, idioți, needucați… și nici măcar nu aveau acea imensă calitate ca el… faptul că fusese născut în acel cartier, aproape toți erau veniți acolo, parcă de pe altă planetă, pentru minunățiile de… nu știu de ce, pentru că eu nu am văzut ceva frumos acolo, nu am văzut cartierul decât de pe străzi, nu mi-a plăcut niciodată să-mi pierd timpul bârfind pe la colțuri cu vecinii, așa cum se întâmpla când ne întâlneam cu Mirela, balerina. Începea ea să ne povestească… așa cu lux de amănunte ce a văzut pe fereastră, sau cu cine s-a căsătorit fiul președintelui partidului…  

                        Eu chiar mă așteptam să își ceară scuze după certuri, dar asta rămânea la stadiul de dorință… A făcut-o parcă odată… nu îmi mai amintesc… îmi răsună în urechi și azi cum se ruga de mine în biserica Sf. Ciprian, unde venise după mine, să iau cheile apartamentului său și să mă întorc când vreau, numai să mă întorc acasă… La un moment dat chiar mi se făcuse milă de el… și l-am iertat și atunci, deși nu merita nici măcar o clipă să-l mai privesc, nici măcar o secundă să mă mai atingă. 

Reclame

Un singur subiect


Eu nu mai vreau să știu că ești departe,
tu nici nu ești plecat de ani întregi, 
te simt aici, în versul meu și-n carte,
mereu prezent, cândva ai să-nțelegi
că-n lumea asta nu noi stabilim
ilustrul mâine cât e de perfect,
oricâte voci m-ar lovi, e sublim
să știi că ești un singur subiect.

Eu nu te-am părăsit nicio secundă,
deși am încercat să te ascund,
dar amintirea ta viața-mi inundă
sub cerul ăsta palid, muribund…
ți-am pus o stea la capăt de-ntuneric
să mă citești când dorul te va duce
pe-aleea unde-n dansul meu feeric
mi-am mistuit sufletul la răscruce.

Mi-am pus o mască pentr-o dimineață
crezând că voi putea s-o stăpânesc,
că-n jocul lacrimilor de pe față
voi înnoda un drum nepământesc,
voi pune lacăt gândurilor albe
și nopțile-mi vor fi fără sfârșit
că tu mă vei conduce către salbe
de stele verzi din ochii ce-am iubit.

Ai să-nțelegi cât de real mi-e dorul,
că fără tine totul e nimic,
că-naripată sunt, dar tu-mi ești zborul
și-orice-aș grăi, tu știi ce vreau să zic…
cum supraviețuiesc fără de cer,
cum alung vârful muntelui spre infinit,
cum zbor în largul mărilor stingher,
nu voi muri, dar totul e cumplit.

Vine sfârșitul


La un strop de vișinată,
și ciorba pe aragaz
mă gândesc cum s-o fac lată
să v-o tot fac în necaz,
și v-anunț așa cu foc
ca să vă iau piuitul,
că nu mai aveți noroc,
de mâine vine sfârșitul.

Să nu cumva să v-opriți
ca și caii la răscruce
anunțul distribuiți
să vedem unde ajunge…?!?!
eu l-am scris în graba mare
că n-am timp să mai gândesc,
v-am spus că fac de mâncare
după… vreau să m-odihnesc!

Ce te miri așa măi frate?
tu nu vezi ce se întâmplă?
unii-n față, alții-n spate,
ceilalți, ca păduchii-n tâmplă
se înghesuie, se-agită
de parcă n-ar avea loc
nici pe sobă, nici pe plită…
oameni fără de cojoc…

Mâine, după cum se știe
vine încă un sfârșit…
ce te miri așa bădie
încă nu ai share-uit?
vestea-i tragică oricum,
timpul n-ai cum să-l oprești
Septembrie-i dus de-acum
mâine doar… și-apoi zâmbești.

 

 

Un alt strop de proză


               Iubirea pe care mi-o descria el semăna cu… hârtia neagră, mototolită, boțită mai bine zis, pe care o îndesam în botine când nu le mai purtam, să nu se mototolească și ele peste vară… Acea hârtie, un bulgăre negru de nimic, folositor sau nu, peste care nu pot băga nici măcar laba piciorului, se descria ca fiind ceva fără de care nu voi putea supraviețui deoarece… devenisem masochistă și nu mai aveam timp să mă mai iubesc pentru că… iubeam și… trebuia să-mi fie de ajuns. 

            Iubirea lui semăna cu un kg de fructe pe care le cumperi dar nu le împarți cu nimeni. Le speli sau nu, le mesteci sau nu, fierbi sau nu… la un moment dat, devin fecale, nu gem. Nici măcar compot, deoarece compotul nu-i făcea bine nici în zilele când zăcea în pat, țintuit de o criză de bilă… tratată cu două, trei pastile de colebil, patru, cinci aspirine și un paracetamol, sau un furazolidon, depinde de la caz la caz… (el le știa cel mai bine, eu nu mai iau pastile de mult și nu mă interesează cu ce se ocupa industria farmaceutică), toate înghițite pe rând cu câte un pahar de bere. Paharul păstrat mereu în frigider, la rece, ca nu cumva să-l zbârnâie vreo muscă… poate chiar una care venea în excursie din curte unde bântuise fecalele lui Aris, câinele Dianei, chiriașa de la apartamentul 1, care transformase curtea într-un wc și din această pricină telefonul lui iubit, era plin de poze cu fecalele lui Aris… așteptând într-un folder ca google-ul să-l premieze probabil pentru cele mai multe poze cu rahat de câine pe milimetru pătrat din istoria Cotroceni-ului.  

          Iubirea lui răsuna mai ales atunci când încercam să-i  explic că nu mereu are dreptate, deși, sincer, niciodată nu avea, dar îl mai lăsam uneori să creadă că are, să se bucure și el încă un pic de ceva inexistent. Mereu mă făcea nebună, mereu spunea că a avut dreptate cel care a spus că poeții sunt nebuni, numai că el și-a dat seama foarte târziu…  poate prea târziu. 

          Iubirea lui, cea care exista numai în fața vecinilor și a cunoscuților, cea mai valoroasă comoară pe care o purta cu el peste tot, dar nu și acasă, pentru că o uita pe scară, în fața ușii de la intrare, sau poate o ascundea în tomberoanele din curte, se topea în paharele care nu se mai opreau… pahare care își scoteau aerul din ele începând de pe la orele două din noapte și terminându-se doar atunci când îl lua somnul. 

          Nici nu e un caz izolat… sunt așa de mulți identici sau asemănători care nu vor recunoaște niciodată că sunt alcoolici… Am încercat, jur că am încercat să-l înțeleg, să-i explic cu frumosul că nu cred că stă scris undeva că pastilele se iau cu bere. Am încercat să-i sensibilizez papilele gustative cu dulciuri, cu diferite feluri de mâncare, pe care le lăuda trei ore după ce le mânca, dar erau zile întregi când nu se atingea de nimic… ba da, se atingea de pahar… nu doar de unul, de mai multe, de sticlă, nu, nu doar de una… de trei… da, trei sticle de doi litri și jumătate. Nu știu unde intrau, nu știu când le golea…. avea destul timp… căcălău… cum repeta el după ce a auzit-o pe vecina Diana spunând, probabil fiind mai mult ca sigură că el o asculta la fereastră, curierului care i-a adus frigiderul… „Am bani căcălău pe card”… iar el repeta asta de zeci de ori pe zi… făcându-mi capul calendar… din iubire… 

          Iubirea nu va însemna niciodată ceva care se transformă, își pierde din proprietăți, aduce dureri, îngrădiri, lacrimi… nopți nedormite, zile fără hrană,… clipe fără suflet, lacrimi irosite fără număr..

            
          IUBIREA este sentimentul pe care Dumnezeu ni-l oferă când ne naștem. Ne iubim din naștere părinții, bunicii, frații, surorile. Probabil și vecinii sau nașii. Mai târziu învățătoarea… apoi colega sau colegul care ne-a împrumutat un pix. În adolescentă iubirea aduce Împlinire, sex și zâmbet, al tău sau al copiilor pe care i-ai dăruit sau ți-au fost dăruiți. La maturitate iubirea trebuie să aducă respect, încredere și speranță. Nimic nu funcționează cu nimic, una fără alta nici atât. Decât jumătăți de măsură, mai bine două întreguri. Iar dacă unul din ele îl strivește pe celălalt pretinzând că îl iubește… întregul nu-și are rostul. Păcat de timpul pierdut…

Un strop de proză


                   „Devin nimic într-un nimic pe care numai nimicu-l poate nimici”… mi-am spus la doar o săptămână după ce l-am iertat pe ucigașul visurilor mele… și ce curat visam, nici nu vă imaginați, atât de curat încât soarele-mi zâmbea zilnic împletindu-mi drum prin ploi.

                           Stelele-mi mângâiau sufletu’ limpezindu-mi amărăciunea în care mă rătăcisem cu ceva vreme în urmă. Bineînțeles că nu mă așteptam ca nimicu’ să înțeleagă ce am vrut să spun despre el… Într-o zi chiar mi-a înjurat, cum s-a priceput mai bine, singurul suflet pe care-l mai am, îl port și îl voi purta toată viața în piept, cel care niciodată nu mi-a promis că nu mă va otrăvi, ca după scurt timp să o facă, pentru că niciodată nu a avut otravă ascunsă sub pardesiu, cel care niciodată nu mi-a promis ceva, dar mereu îmi făcea surprize, și nu oricum, ci din cele din care eu puteam da naștere unui alt volum de versuri… cu care să ung sufletul cititorului.

                    Criminalul meu de vise, vers și suflet îmi lua zilnic clipele, minutele, orele, aerul, apa, ba nu, apa nu, pentru că nu-i plăcea apa, deși mai gusta din când în când, se mai și spăla din când în când, mi le așeza una câte una, una după alta, în așa fel încât demnitatea mea să nu mai aibă de suferit pentru că… ceea ce nu va mai exista în scurt timp, nu va avea cum suferi.

                   L-am iertat atunci, uimind pe toți cei ce mă vor OM și mă știu OM de o viață, l-am iertat îngenunchiată fiind de învinuirile lui, de jignirile fără număr aduse în momentele cele mai de „soi”, ale clipelor în care, de obicei OAMENII sărbătoresc primele zile sau primele nopți ale unei vieți noi… L-am iertat, deși, nu știu câte persoane ar ierta lauda, minciuna, trufia, ura, gelozia, otrava,… și încă vreo trei zeci de mii de defecte pe care nu le vedea niciodată de aceea pentru el toate acestea erau comportări firești. Nici măcar teama de singurătate nu i-au reținut comportările. Masca bărbatului care își protejează femeia s-a topit într-o noapte, în aceea noapte în care mila față de el a luat locul iubirii. Acea noapte pe care a transformat-o într-un coșmar ucigând cu un singur pumn viața din mine, trecutul, prezentul și inevitabil viitorul…

                  Azi îmi e milă de el, este doar un criminal de vise, îl iert, dar nu-l mai pot păstra în sufletul meu. Ce e mult strică, până și prea mult nimic strică. Devin nimic și nu e bine deloc. Încă mai am de scris… Încă sunt OM… chiar dacă nu locuiesc în buricul orașului, chiar dacă pentru modelarea mea nu și-au depus efortul câteva bone, zeci și zeci de educatori, profesori, părinți, neamuri… neam de neam, nu așa oricum… eu am fost trimisă pe pământ de Dumnezeu cu o cruce în spate, una în piept și alta în suflet, cu un dar pe care trebuie să-l dăruiesc la rândul meu, altfel devin NIMIC și nu vreau.

Regăsire


Mă pierdusem într-o bucată de piatră…
da, da, da!… de ce te miri atât?!?
de parcă nu ai mai fi întâlnit fire de nisip
izvorând din șoapte de Lună
sau urlet de stâncă sub lespezi de nori…

Mă lungisem pe-o noapte încinsă,
pe stelele aprinse din mila Soarelui
care stătea să cadă de dor de pe cer
și-am ațipit într-un târziu
spălându-mi noaptea cu tine…

Mi-am pătruns amintirile cu glasul tău
și sufletul mi l-am zdruncinat
ca pe o stavilă îmbuibată cu lacrimi
din care ne hrăneam amândoi
de câte ori ne priveam în rărunchi.

Și nici măcar nu am visat vreodată
că norii noștri ne pot eticheta
cu numele celor doi aștri…
și ne vor plimba razele
dintr-o parte în cealaltă a nopților.

Nici măcar timpul nu s-a ocupat cu locul acela…
ori locul nu-și mai ocupa timpul cu mine,
sau invers,
cine poate ști în ce loc mă pierd pe timp de furtună
sau în ce timp îmi inunzi trupul
regăsindu-te așteptându-mă.