Un strop de proză


                   „Devin nimic într-un nimic pe care numai nimicu-l poate nimici”… mi-am spus la doar o săptămână după ce l-am iertat pe ucigașul visurilor mele… și ce curat visam, nici nu vă imaginați, atât de curat încât soarele-mi zâmbea zilnic împletindu-mi drum prin ploi.

                           Stelele-mi mângâiau sufletu’ limpezindu-mi amărăciunea în care mă rătăcisem cu ceva vreme în urmă. Bineînțeles că nu mă așteptam ca nimicu’ să înțeleagă ce am vrut să spun despre el… Într-o zi chiar mi-a înjurat, cum s-a priceput mai bine, singurul suflet pe care-l mai am, îl port și îl voi purta toată viața în piept, cel care niciodată nu mi-a promis că nu mă va otrăvi, ca după scurt timp să o facă, pentru că niciodată nu a avut otravă ascunsă sub pardesiu, cel care niciodată nu mi-a promis ceva, dar mereu îmi făcea surprize, și nu oricum, ci din cele din care eu puteam da naștere unui alt volum de versuri… cu care să ung sufletul cititorului.

                    Criminalul meu de vise, vers și suflet îmi lua zilnic clipele, minutele, orele, aerul, apa, ba nu, apa nu, pentru că nu-i plăcea apa, deși mai gusta din când în când, se mai și spăla din când în când, mi le așeza una câte una, una după alta, în așa fel încât demnitatea mea să nu mai aibă de suferit pentru că… ceea ce nu va mai exista în scurt timp, nu va avea cum suferi.

                   L-am iertat atunci, uimind pe toți cei ce mă vor OM și mă știu OM de o viață, l-am iertat îngenunchiată fiind de învinuirile lui, de jignirile fără număr aduse în momentele cele mai de „soi”, ale clipelor în care, de obicei OAMENII sărbătoresc primele zile sau primele nopți ale unei vieți noi… L-am iertat, deși, nu știu câte persoane ar ierta lauda, minciuna, trufia, ura, gelozia, otrava,… și încă vreo trei zeci de mii de defecte pe care nu le vedea niciodată de aceea pentru el toate acestea erau comportări firești. Nici măcar teama de singurătate nu i-au reținut comportările. Masca bărbatului care își protejează femeia s-a topit într-o noapte, în aceea noapte în care mila față de el a luat locul iubirii. Acea noapte pe care a transformat-o într-un coșmar ucigând cu un singur pumn viața din mine, trecutul, prezentul și inevitabil viitorul…

                  Azi îmi e milă de el, este doar un criminal de vise, îl iert, dar nu-l mai pot păstra în sufletul meu. Ce e mult strică, până și prea mult nimic strică. Devin nimic și nu e bine deloc. Încă mai am de scris… Încă sunt OM… chiar dacă nu locuiesc în buricul orașului, chiar dacă pentru modelarea mea nu și-au depus efortul câteva bone, zeci și zeci de educatori, profesori, părinți, neamuri… neam de neam, nu așa oricum… eu am fost trimisă pe pământ de Dumnezeu cu o cruce în spate, una în piept și alta în suflet, cu un dar pe care trebuie să-l dăruiesc la rândul meu, altfel devin NIMIC și nu vreau.

Reclame