Un alt strop de proză


               Iubirea pe care mi-o descria el semăna cu… hârtia neagră, mototolită, boțită mai bine zis, pe care o îndesam în botine când nu le mai purtam, să nu se mototolească și ele peste vară… Acea hârtie, un bulgăre negru de nimic, folositor sau nu, peste care nu pot băga nici măcar laba piciorului, se descria ca fiind ceva fără de care nu voi putea supraviețui deoarece… devenisem masochistă și nu mai aveam timp să mă mai iubesc pentru că… iubeam și… trebuia să-mi fie de ajuns. 

            Iubirea lui semăna cu un kg de fructe pe care le cumperi dar nu le împarți cu nimeni. Le speli sau nu, le mesteci sau nu, fierbi sau nu… la un moment dat, devin fecale, nu gem. Nici măcar compot, deoarece compotul nu-i făcea bine nici în zilele când zăcea în pat, țintuit de o criză de bilă… tratată cu două, trei pastile de colebil, patru, cinci aspirine și un paracetamol, sau un furazolidon, depinde de la caz la caz… (el le știa cel mai bine, eu nu mai iau pastile de mult și nu mă interesează cu ce se ocupa industria farmaceutică), toate înghițite pe rând cu câte un pahar de bere. Paharul păstrat mereu în frigider, la rece, ca nu cumva să-l zbârnâie vreo muscă… poate chiar una care venea în excursie din curte unde bântuise fecalele lui Aris, câinele Dianei, chiriașa de la apartamentul 1, care transformase curtea într-un wc și din această pricină telefonul lui iubit, era plin de poze cu fecalele lui Aris… așteptând într-un folder ca google-ul să-l premieze probabil pentru cele mai multe poze cu rahat de câine pe milimetru pătrat din istoria Cotroceni-ului.  

          Iubirea lui răsuna mai ales atunci când încercam să-i  explic că nu mereu are dreptate, deși, sincer, niciodată nu avea, dar îl mai lăsam uneori să creadă că are, să se bucure și el încă un pic de ceva inexistent. Mereu mă făcea nebună, mereu spunea că a avut dreptate cel care a spus că poeții sunt nebuni, numai că el și-a dat seama foarte târziu…  poate prea târziu. 

          Iubirea lui, cea care exista numai în fața vecinilor și a cunoscuților, cea mai valoroasă comoară pe care o purta cu el peste tot, dar nu și acasă, pentru că o uita pe scară, în fața ușii de la intrare, sau poate o ascundea în tomberoanele din curte, se topea în paharele care nu se mai opreau… pahare care își scoteau aerul din ele începând de pe la orele două din noapte și terminându-se doar atunci când îl lua somnul. 

          Nici nu e un caz izolat… sunt așa de mulți identici sau asemănători care nu vor recunoaște niciodată că sunt alcoolici… Am încercat, jur că am încercat să-l înțeleg, să-i explic cu frumosul că nu cred că stă scris undeva că pastilele se iau cu bere. Am încercat să-i sensibilizez papilele gustative cu dulciuri, cu diferite feluri de mâncare, pe care le lăuda trei ore după ce le mânca, dar erau zile întregi când nu se atingea de nimic… ba da, se atingea de pahar… nu doar de unul, de mai multe, de sticlă, nu, nu doar de una… de trei… da, trei sticle de doi litri și jumătate. Nu știu unde intrau, nu știu când le golea…. avea destul timp… căcălău… cum repeta el după ce a auzit-o pe vecina Diana spunând, probabil fiind mai mult ca sigură că el o asculta la fereastră, curierului care i-a adus frigiderul… „Am bani căcălău pe card”… iar el repeta asta de zeci de ori pe zi… făcându-mi capul calendar… din iubire… 

          Iubirea nu va însemna niciodată ceva care se transformă, își pierde din proprietăți, aduce dureri, îngrădiri, lacrimi… nopți nedormite, zile fără hrană,… clipe fără suflet, lacrimi irosite fără număr..

            
          IUBIREA este sentimentul pe care Dumnezeu ni-l oferă când ne naștem. Ne iubim din naștere părinții, bunicii, frații, surorile. Probabil și vecinii sau nașii. Mai târziu învățătoarea… apoi colega sau colegul care ne-a împrumutat un pix. În adolescentă iubirea aduce Împlinire, sex și zâmbet, al tău sau al copiilor pe care i-ai dăruit sau ți-au fost dăruiți. La maturitate iubirea trebuie să aducă respect, încredere și speranță. Nimic nu funcționează cu nimic, una fără alta nici atât. Decât jumătăți de măsură, mai bine două întreguri. Iar dacă unul din ele îl strivește pe celălalt pretinzând că îl iubește… întregul nu-și are rostul. Păcat de timpul pierdut…

Reclame

Autor: opicaturadesuflet

De-atâtea ori m-am simţit o nălucă Înveşmântată-n arşiţă şi ger Încât, din suflet, lacrima-mi usucă, Doar versul care pot să-l mai ofer. De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă Încât, acum, când dăruiesc cuvântul Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s