Timpul, cel mai bun prieten și dușmanul meu de moarte
când îmi e lumea mai verde, galbenă sau ruginită,
ninge, plânge, devastează și mă-mpinge mai departe
unde-așteaptă trenu-n gară cu un geamantan ispită.
Timpul, plâns de prunc bezmetic și-adiere de stejar
frânge sufletu-n cuvinte, mângâie trupul rănit,
pune lacrima pe pâine, cozonacu-n calendar,
scoate-n noapte, pe fereastră, dorul cel înțepenit.
Timpul, curgător din fire, fără pic de judecată
se contractă, se-adâncește, ca o lamă de cuțit,
se prelinge peste geamuri, pe podea… ca o prelată
ce acoperă trecutul dureros de ascuțit.
