Am scris cândva


Scriam cândva ca un robot,
pe stele, lacrimi și pe Luna dezmierdată,
pe geana nopții strânsă-n chingi,
pe șoapte și pe strigăt și pe dor…

scriam cu gândurile strânse-n palme,
pe tremurul lăsat de stele-n cer,
cercuri născute, în fântâni, de Lună,
pe valul mărilor și pe destin…

Azi nu mai scriu pe nimeni, nu mai pot,
am scris cândva, cândva ca niciodată,
azi nu mai scriu, tăcerile-mi învingi,
de vrei să strig că am murit de dor .

Azi nu mai scriu, secundele-mi sunt calme,
am scris pe nori, lumină și pe ger,
am scris cândva, prea mult, ca o nebună…
Azi sunt robot… e timpul să și mor…

Fară lege



De mult n-am mai compus o poezie,
de mult n-am așternut nimic, nimic…
mi-e inima pustie, prea pustie
să mai aștern ceva, oricât de mic…

Simt că-s robot din cel cu multe fiare
prea ruginite să mai și gândească,
mă simt un bol de gheață care n-are
timp pentru viață… cum să zăbovească?

Azi m-a cuprins așa o nepăsare
a tot ce-nseamnă mâine și va fi,
încât durerea însăși cu splendoare
și dăruire mă va copleși.

Mă dor și virgule și puncte și vocale,
la fel și rimele uitate-n rând,
mă dor tăcerile acestea mormântale,
care ascund zidirile în gând.

Nu-i vremea încă să mă-ntorc acasă,
să-mi pun pe pagini toată suferința,
deși pe suflet groaznic mă apasă
o lacrimă ce-mi zguduie ființa.

Când mă pornesc a scrie fără viață,
deși știu bine c-ai să mă-nțelegi,
ascund tot harul într-un cub de gheață…
trăind cum mi-e sortit… fără de legi.