Sluga versului


La ce mă duce gândul?
Nu cred c-ai vrea să știi!
Este prea trist cuvântul
în glasuri de copii.

Este prea albă Luna
și Soarele prea viu,
prea crudă e furtuna,
și-i așa de târziu…

La ce mă duce gândul?
La tot ce ne-nconjoară!
La ziua când mormântul
va fi calea ușoară.

Când vom implora morții
să iasă, să intrăm
în locul lor cu toții,
de groaza ce-o iscăm.

Mă duce gându-n goană,
nebun, cu ani în urmă,
când net-ul era toană,
și când munceam în turmă.

Când nu aveam ce pune
pe masă, de săraci,
dar aveam vorbe bune,
nu doar blestem și draci.

Când aveam simț și milă
de tot ce-aveam în viață,
nu visam nicio vilă
cu cinci mașini în față.

Aveam senin cu stele
și iarbă pe câmpii,
copii cu acadele
și cu obraji zglobii.

Aveam cu toți rușine,
rușine și speranță
că mâine va fi bine,
și nu luam vacanță…

Astăzi muncim zadarnic
sorbind energizant,
să ne putem abține
de-a zbura spre neant.

Mă duce gându-n noapte
la mila Lui cea mare,
Cel care după fapte
ne-o transforma-n uitare.

Așa cum scrie-n zare,
Îl uităm și-L hulim,
dar cerșim îndurare
când ne îmbolnăvim.

La ce mă duce gândul?
Nu cred c-ai să-nțelegi!
La când ne-o veni rândul
să plângem fără legi…

Să implorăm toți Sfinții
din Certuri să ne-asculte,
să ne învie părinții,
c-avem zile prea multe.

La noaptea asta-n care
ne afundăm cu vrere,
la tot ce-n nepăsare
se macină și piere.

Mă gândeam la o Rugă
pentru acest pământ,
dar sunt numai o slugă
ascunsă în cuvânt.