Doar zece


Când lacrima mi-a spălat chipul,
în sărutări m-ai îmbrăcat,
deși n-aș fi crezut, ești tipul
de suflet blând, nicicând uitat.

Când am pășit prin bezna deasă
cu teama-n suflet, trup și Cer,
tu m-ai convins că sunt acasă
și-au pierit clipele de ger.

Când mi-am dorit cu-nverșunare
pământul să-l deschid, de chin,
m-ai liniștit c-o sărutare
șoptindu-mi că-i un biet destin.

Când ai plecat pentru o toamnă,
un an sau doar o dimineață
mi-ai spus atât: „Frumoasă doamnă,
să nu mă uiți întreaga viață!”

Au trecut zece ani de-atunci
parcă mai ieri spuneai că ție
îți șade bine să te-arunci
la pieptul meu, ca o simbrie…

De la-nălțimea unui vers,
atât cât mi-a fost dat să cresc,
tu-mi vei rămâne Univers,
eu voi trăi să te iubesc!

Iar dacă lumea-mi va propune
în amintiri să te-nvelesc,
cu sufletul sfârșit voi spune
că m-am născut să te iubesc.

Am să te port adânc în mine,
chiar de va fi să mă topesc,
mă voi hrăni cu-n vers de tine
citit cândva și-am să răzbesc.

S-au scurs doar zece ani, se pare,
în suflet te adăpostesc,
și îți implor sfânta iertare
că m-am născut să te iubesc!

N-aș fi crezut că viața poate
să te păstreze ani la rând,
acum însă îti dau dreptate,
te voi purta pe veci în gând.