Nu-i Corona vinovată


Mă simt strivită de cuvinte,
îngenunchiată-n lacrimi mii,
simt că nu pot păși-nainte
printre atâtea „jucării”.

E timpul să-mi deschid hăinuța,
să mă arunc în ai mei nori,
să dăruiesc cu lingurița,
golită de atâtea ori.

Mi-am pus tăcerea să vă spună
că este timpul potrivit
să faceți câte-o faptă bună,
ați râs și nu m-ați auzit.

Mi-am trimis fiul înainte
cu-n singur „Nu”, neînsemnat,
pentru voi toți, printre morminte,
ați zâmbit și n-ați remarcat.

V-am descris tot, de-a fir a păr,
pe înțelesul tuturor,
să iubiți purul adevăr,
ați ales sacul plin cu dor.

Mult mai aproape-a fost de voi
minciuna dulce și pufoasă,
sub ambalaj firav, de soi,
n-ați văzut cât e de hidoasă.

V-am oferit seninul, roua,
Crinul regal, macul firav,
ați ales varianta-a doua
pentru un viitor mai grav.

V-am dăruit șoapta divină
în adierile de vânt
legănând frunza-n carantină,
v-ați întrebat Eu cine sunt.

V-am oferit izvor de viață
cu fiecare vis atins,
ați ales drum fără speranță
alungând Cerul necuprins.

Ați adunat praful grămadă
să-l risipiți în zile negre
când nimeni n-are timp să vadă
care sunt clipele integre.

Ați distrus tot cu libertatea
pe care-n lacrimi de coșmar
și-au câștigat morții dreptatea
pe care ați primit-o în dar.

Ați ridicat la rang de geniu
prostia, cea fără de leac,
ați dospit dorul în mileniu
și lacrima fierbinte-n veac.

Ați dat lumina la o parte
cu nopțile lovind în mine,
și-ați ignorat fila din carte,
alegând pâinea cu suspine.

V-am ridicat până la Soare
flăcări pe care nu le-ați stins,
v-am împărțit egal o mare,
n-ați văzut că-s de neînvins.

Deschide-ți ochii, orbilor,
acum, când frica-n voi domnește
să zăriți Cerul Iertător
și pe Cel care vă hrănește!

Lăsați la ușă toată ura
cu care singuri v-ați distrus!
Rugați-vă, cât aveți gura,
genunchi și palme, la Iisus!

Nu mai e timp pentru-ntrebare,
nu mai e timp pentru răspuns,
roagă-te doar cât poți de tare,
dacă în suflet te-a pătruns!

Când toate-acestea vor fi fost
și Soarele-ți va limpezi
o altă viață, un alt rost,
roagă-te pentru-a doua zi!

Acum când frica-n voi dospește,
când ghiara morții-a prins putere
când Soarele se odihnește,
primăveri nu aveți cui cere.

Acum, când cade ghilotina
lovind așa la întâmplare,
voi întrebați a cui e vina?
E prea târziu! E-n fiecare!

Autor: opicaturadesuflet

De-atâtea ori m-am simţit o nălucă Înveşmântată-n arşiţă şi ger Încât, din suflet, lacrima-mi usucă, Doar versul care pot să-l mai ofer. De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă Încât, acum, când dăruiesc cuvântul Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s