Publicat în Dana Pătraşcu

Eu mereu


Nu mai vreau s-alerg, 
nu mai vreau să zbor, 
nu mai vreau să șterg 
sufletul de dor... 

Nu mai vreau să spun, 
nu mai vreau să tac, 
să mă tot supun 
ca un fir de mac 

Roșu și firav 
pe câmp rătăcit, 
dorul cel mai grav 
și cel mai iubit... 

Nu mai vreau să-l știi, 
nu vreau să-l începi,
dorul meu de fii 
nu vreau să-l percepi. 

Nu vreau să-l termini, 
nu vreau să-l atingi 
nici printre lumini 
stinse să-l învingi. 

Vreau să mă adun 
cât sunt eu de fiară 
și să mă cunun 
cu un strop de ceară. 

Să mă iscălesc 
pe zăpezi albastre, 
noaptea s-o iubesc 
cu stelele noastre. 

Vreau să beau venin 
din al tău pocal 
și să mă închin 
chiar când sunt la mal. 

Să mă regăsesc 
fără să mi-o ceri, 
vreau să mă trezesc 
dup-atâtea seri. 

Nu mai vreau să zbier 
în sufletul meu, 
eu mereu am Cer 
și un Dumnezeu.