Publicat în Dana Pătraşcu

Veșnic nemulțumit


Eram cenușă bântuind pe țărmuri 
când mi-ai întins o mână surâzând,  
eu, biet poet ce rătăcea trei versuri 
din lacrimile toate ascunse-n gând. 

O flacără care zbura spre soare 
să se aprindă iar și iar și iar...
să nu rămână cerului datoare 
cu lacrimile mistuite-n jar. 

Eram, cum am mai zis, fără speranță, 
fără lumină, fără adăpost, 
eram un nor arzând fără chitanță, 
iar tu un domn cu zâmbet contra cost. 

Ca Phoenix renăscută înc-odată 
și înc-odată, iar m-am redresat 
și-am dăruit cu inima curată,
dar n-ai fost mulțumit cu ce ți-am dat. 

Ce-aș fi putut alege-atunci în grabă, 
ce aș mai fi putut să-ți dăruiesc, 
doar libertatea și să-mi văd de treabă, 
să îți iert tot, dar tot să-mi amintesc. 

După atâta amar de timp și vreme 
când ai realizat de fapt ce-am fost, 
veșnic nemulțumit, plin de probleme 
zgârmi în cenușă... fără niciun rost. 

Nu vrei să recunoști c-am fost o oază 
din care te-ai hrănit cum ai putut, 
lăsând în urmă florile din vază, 
veșnic nemulțumit... necunoscut. 

Nu mă mai deranja cu baliverne, 
nu te mai plânge pe la cunoscuți, 
alt copy/paste în tine se discerne, 
ți-ar fi mult mai benefic să mă uiți.

Publicat în Dana Pătraşcu

Pe val


Cât oare poate plânge marea 
fără s-o știe niciun pescărus? 
Aici se stinge-n valuri întrebarea 
gândind ce zorii verii-s după uși?

Ca și când noaptea de acum începe, 
ca și când viața nu s-a isprăvit 
ci liniștea se-mbină-n ale mării plete 
luându-mi dimineața la strivit.

Te-ai întrebat de-a lungul vieții tale 
de ce mă sting pe maluri ca un val 
de ce adorm visând o altă cale 
și mă trezesc din noapte triumfal?
Publicat în Dana Pătraşcu

Gura lumii


Nu mă mai iubește lumea, că m-am îngrășat
și așa de rău mă doare… undeva sub pat.
Nu mă mai salută lumea, că nu mai am har,
nu mai dau rouă din suflet, nici din buzunar.

Am avut de dat iubire, daruri fără preț,
acum pun un punct sătulă de-atâta dispreț.
Nu mai vreau să fiu lumina niciunui tăciune,
nici să mai adorm cu cântec zbuciumul din lume.

Gura lumii niciodată n-a avut dulceață,
nici atunci când plânge cerul dis de dimineață,
nici când Soarele răsare din adâncul mării,
gura lumii e o boare... o voi da uitării.
Publicat în Dana Pătraşcu

Citește-mă!


Am legat trandafirii la ochi
cu lacrima mea.
Am băut cupa tăcerii
înspinându-le aripile iertătoare...

Am reușit să-mi ascund 
miezul nopților
în buzunare, 
să-l însiropez cu tine
șoptindu-ți dorul stelelor 
aprinse de roșul 
trandafirilor ce-au ridicat 
mâinile spre cer... a implorare

Nicio ploaie nu poate spăla 
ceea ce ai clădit tu,
nicio noapte 
nu poate fi mai catifelată 
decât buzele tale.

Niciun întreg nu ne poate întrece, 
tu ești doar versul meu, 
eu poezia ta.
Publicat în Dana Pătraşcu

Eu mereu


Nu mai vreau s-alerg, 
nu mai vreau să zbor, 
nu mai vreau să șterg 
sufletul de dor... 

Nu mai vreau să spun, 
nu mai vreau să tac, 
să mă tot supun 
ca un fir de mac 

Roșu și firav 
pe câmp rătăcit, 
dorul cel mai grav 
și cel mai iubit... 

Nu mai vreau să-l știi, 
nu vreau să-l începi,
dorul meu de fii 
nu vreau să-l percepi. 

Nu vreau să-l termini, 
nu vreau să-l atingi 
nici printre lumini 
stinse să-l învingi. 

Vreau să mă adun 
cât sunt eu de fiară 
și să mă cunun 
cu un strop de ceară. 

Să mă iscălesc 
pe zăpezi albastre, 
noaptea s-o iubesc 
cu stelele noastre. 

Vreau să beau venin 
din al tău pocal 
și să mă închin 
chiar când sunt la mal. 

Să mă regăsesc 
fără să mi-o ceri, 
vreau să mă trezesc 
dup-atâtea seri. 

Nu mai vreau să zbier 
în sufletul meu, 
eu mereu am Cer 
și un Dumnezeu.