Sluga versului


La ce mă duce gândul?
Nu cred c-ai vrea să știi!
Este prea trist cuvântul
în glasuri de copii.

Este prea albă Luna
și Soarele prea viu,
prea crudă e furtuna,
și-i așa de târziu…

La ce mă duce gândul?
La tot ce ne-nconjoară!
La ziua când mormântul
va fi calea ușoară.

Când vom implora morții
să iasă, să intrăm
în locul lor cu toții,
de groaza ce-o iscăm.

Mă duce gându-n goană,
nebun, cu ani în urmă,
când net-ul era toană,
și când munceam în turmă.

Când nu aveam ce pune
pe masă, de săraci,
dar aveam vorbe bune,
nu doar blestem și draci.

Când aveam simț și milă
de tot ce-aveam în viață,
nu visam nicio vilă
cu cinci mașini în față.

Aveam senin cu stele
și iarbă pe câmpii,
copii cu acadele
și cu obraji zglobii.

Aveam cu toți rușine,
rușine și speranță
că mâine va fi bine,
și nu luam vacanță…

Astăzi muncim zadarnic
sorbind energizant,
să ne putem abține
de-a zbura spre neant.

Mă duce gându-n noapte
la mila Lui cea mare,
Cel care după fapte
ne-o transforma-n uitare.

Așa cum scrie-n zare,
Îl uităm și-L hulim,
dar cerșim îndurare
când ne îmbolnăvim.

La ce mă duce gândul?
Nu cred c-ai să-nțelegi!
La când ne-o veni rândul
să plângem fără legi…

Să implorăm toți Sfinții
din Certuri să ne-asculte,
să ne învie părinții,
c-avem zile prea multe.

La noaptea asta-n care
ne afundăm cu vrere,
la tot ce-n nepăsare
se macină și piere.

Mă gândeam la o Rugă
pentru acest pământ,
dar sunt numai o slugă
ascunsă în cuvânt.

Am scris cândva


Scriam cândva ca un robot,
pe stele, lacrimi și pe Luna dezmierdată,
pe geana nopții strânsă-n chingi,
pe șoapte și pe strigăt și pe dor…

scriam cu gândurile strânse-n palme,
pe tremurul lăsat de stele-n cer,
cercuri născute, în fântâni, de Lună,
pe valul mărilor și pe destin…

Azi nu mai scriu pe nimeni, nu mai pot,
am scris cândva, cândva ca niciodată,
azi nu mai scriu, tăcerile-mi învingi,
de vrei să strig că am murit de dor .

Azi nu mai scriu, secundele-mi sunt calme,
am scris pe nori, lumină și pe ger,
am scris cândva, prea mult, ca o nebună…
Azi sunt robot… e timpul să și mor…

Fară lege



De mult n-am mai compus o poezie,
de mult n-am așternut nimic, nimic…
mi-e inima pustie, prea pustie
să mai aștern ceva, oricât de mic…

Simt că-s robot din cel cu multe fiare
prea ruginite să mai și gândească,
mă simt un bol de gheață care n-are
timp pentru viață… cum să zăbovească?

Azi m-a cuprins așa o nepăsare
a tot ce-nseamnă mâine și va fi,
încât durerea însăși cu splendoare
și dăruire mă va copleși.

Mă dor și virgule și puncte și vocale,
la fel și rimele uitate-n rând,
mă dor tăcerile acestea mormântale,
care ascund zidirile în gând.

Nu-i vremea încă să mă-ntorc acasă,
să-mi pun pe pagini toată suferința,
deși pe suflet groaznic mă apasă
o lacrimă ce-mi zguduie ființa.

Când mă pornesc a scrie fără viață,
deși știu bine c-ai să mă-nțelegi,
ascund tot harul într-un cub de gheață…
trăind cum mi-e sortit… fără de legi.

Cel puțin odată


Cel puțin odată vreau să-ți fiu dorință,
cel puțin odată să mă osândesc
peste lumea asta dacă-i cu putință,
cel puțin odată să mă regăsesc.

Cel puțin odată să mă strângi în brațe,
cel puțin odată să mă ning pufos
peste culmi de suflet pline de speranțe,
cel puțin o clipă să trăim frumos.

Cel puțin odată să mă duci departe
de toată durerea care m-a-nghețat,
să-mi citești în suflet ca și-n a mea carte,
cel puțin odată cu adevărat.

Arta de a zbura când iubesc


Nici nu mai știu ce se mai poartă
nici n-am de gând să strălucesc,
că din iubire eu fac artă…
– Arta de-a zbura când iubesc –

Mi s-a mai spus că nu am minte,
că viața mi s-a scurs în van,
dar eu pășesc doar înainte,
fiindcă doar Ceru-mi e tavan.

Nici nu mai știu în care carte
am scris sau numai am citit,
că ce-i al meu e pus de-o parte,
se pare că… m-am liniștit.

Mi s-a mai spus că-s numai bună
de tras pe dreapta – la relaș,
că-n lumea asta doar pe Lună
există pentru mine naș.

Nici nu mai știu din care clipă
am sentimentul omenesc,
dar știu că-n sufletul meu țipă
– Arta de-a zbura când iubesc –

Înainte


Când vei vedea că Luna plânge
sub șoapta stelelor zglobi,
că Universul nu-i ajunge
și versul mă va înrobi,

Când vei vedea că plânge noaptea
rătăcind între DA și NU,
să-mi pui în plete libertatea
de a visa cum visezi tu!

Când vei vedea că din dorință
se va înfiripa poem,
să fii, cu multă chibzuință,
aici, dar fără să te chem.

Să-mi aduci lumea la picioare
cu tot ce are ea mai sfânt,
să fim ca Luna lângă Soare,
să luminăm acest pământ.

Să-mi dăruiești doar o petală
din florile ce ți-au zâmbit,
ca stelele ce dau năvală
în noaptea asta de granit.

Când vei vedea că Luna plină
se-ascunde după trei cuvinte
punându-și geana-n carantină
să privești numai înainte.

Pentru că vreau să alin


”Voi scrie”, i-am spus, înainte să ne luăm la revedere. Și-a adunat câteva lucrușoare și a urcat în avionul care l-a purtat spre Canada, unde era plecat fiul său, de ani buni… Preotul care îmi citise versurile pe unul din site-uri, unde posta și el, mi-a recunoscut numele și m-a abordat…

”Măi fată, eu îți cunosc bunicul, nu se numea Ion? Nu veneai pe la el și te jucai… biserica e în fața casei lui… Mătușa ta, Gina, cântă foarte frumos, dar a plecat de mult din țară…și…”

Probabil… eram prea mică, nu îmi amintesc…. ce bine ar fi fost dacă aș putea să uit ceea ce-mi doresc și să-mi amintesc doar ce vreau… dar aș deveni cea mai săracă ființă din lume și … poate că e mai bine să port desaga asta grea cu amintiri, care m-a cocoșat de tot…

”Știi de ce lăcrimezi și suferi atât? Pentru că Dumnezeu ți-a dat un dar, iar tu Îl ignori. Ascultă ce-ți spun… Sunt om de litere, scriu de când mă știu, am colindat în toată țara pe timpul lui Ceaușescu, cu Ion Dolănescu și nu numai… Tu ai har de la Dumnezeu, nu trebuie să-l păstrezi doar pentru tine, pentru că nu e ușor de dus… dăruiește-l tuturor!”

Îl sunam de câte ori mă durea sufletul, se urca pe tractor să nu piardă semnalul și vorbeam zeci de minute despre tot și toate. Spunea că eu am suferit ca și Maica Domnului pentru că mi-am îngropat doi copii… Eu plecam capul îndurerată și-i spuneam că sunt prea mică pentru o așa onoare, deși lacrimile îmi ardeau sufletul ca și acum, dar… Ultima dată l-am văzut la lansarea ultimului meu volum de versuri ”Eternitatea într-o singură carte”…

Azi mi s-a făcut dor de dânsul și e prea departe să-l mai pot suna, să-i spun că m-am decis să aleg între lacrimă și literă… Am deschis laptopul și iată-mă înapoi… nici nu contează ce voi scrie… e pagina mea și cine vrea să arunce o privire pe ea, e binevenit, cine nu, să fie sănătos…

Nu am voie să stau în loc, nu am voie să ”tac”, trebuie să scriu ceva, poem, proză, vers alb, verde, nu contează… metaforă, apă chioară… sunt așa mulți scriitori care inundă mediul online încât eu, insignifiantă cum sunt, nu am cum să lovesc sau să rănesc pe cineva, nici nu-mi doresc asta… Niciodată nu mi-am dorit să lovesc pe cineva, deși am întâlnit și oameni care m-au scos din sărite în așa hal încât îmi venea să le dau pur și simplu cu o tigaie în cap… Cu ce m-aș fi ales? Cu nimic… Așa i-am spus și unui cititor care mi-a zis după ce a citit ”Dreptul de a zâmbi” și gândea el cam ce ar face unuia care mi-a rănit sufletul, unul dintre toți, … ”Cu ce te alegi?” M-a privit uimit… Da, Onu, cu ce te alegi? După atâția ani… Nimic nu rămâne neplătit în această viață…

Deci … m-am decis să mă apuc din nou să adun gânduri, lacrimi, cum vreți să-i spuneți… atât cât timpul îmi va fi favorabil… cine știe, poate într-o zi, un tânar care crede el că are o viață nefericită, să dea peste aceste rânduri și după ce le va citi, să realizeze cât de fericit este… și să uite toată durerea care l-a făcut să plângă… pentru că vreau să alin sufletele înlăcrimate.