Publicat în Dana Pătraşcu

Blestem de glie


Te blestem, țară bogată, să te-mbogățești din nou,
Să te caute străinii pentru-a-mprumuta un ou!
Te blestem să nu duci lipsă nici de soare nici de ger!
Să te chinui, ca și mine, să așterni slove din cer!

Te blestem să-ți plece fiii – în vacanță – cât poftesc!
Să se-ntoarcă-aici, la muncă, pe pământul strămoșesc!
Să nu duci lipsă de holde, de iubire, de… blestem,
Te blestem, țara mea dragă, deși de blestem mă tem…

Te blestem să nu te-atingă nicio clipă de durere!
Lacrima cea mai fierbinte să-ți curgă doar de plăcere!
Să ai toate la-ndemână, așa cum aveai cândva,
Te blestem țară bogată, să nu știi ce-i lacrima!

Să nu știi ce-i sărăcia, furtul, înșelătoria,
Să nu întâlnești vreodată lașitatea sau prostia!
Să îți fie noaptea-noapte, ziua să-ți fie senină,
Mamele să-ți fie mame, din cer pân’ la rădăcină!

Tații să-și iubească pruncii ca și când i-ar fi născut…
Te blestem țara mea dragă!!! (Știi cât te iubesc de mult!!!???)
Să nu știi ce-i sărăcia, să nu-ți pierzi timpul oricum!
Să nu-ți dai cu stângu-n dreptu’, să n-ajungi să dormi pe drum!

Să ai perna ta pufoasă, așternutul tău curat!
Să ai focu’ aprins în sobă… ca și când l-ai fi furat!
Să ai tot ce-ți cere pielea, sufletul, gura, furia!!!
Să ai lacrimile mele- când te scaldă bucuria!!!

Te blestem, țara mea dragă, să nu simți nicicând durerea!
Să petreci clipă de clipă! Așa să-ți crească averea…
Să uiți lacrimile nopții care te-au împovărat,
Să îți limpezească drumul doar cuvântu-adevărat!

Te blestem țara mea dragă, să fii unită-n vecie,
Să nu te destrame nimeni, nici în veci, nici în pruncie
Oricât de sărac ți-e cerul, oricât de uscată-i glia,
Te blestem țara mea dragă să nu știi ce-i sărăcia!

Oricât de-nghețat ți-e drumul, oricât de amar ți-e ceaiul,
Te blestem, țara mea dragă, să nu plângi decât ca naiul,
Să urli cum urlă vântul atunci când a obosit,
Te blestem, țara mea dragă, să iubești cum am iubit!

Să fii iubită de-a pururi, cum nu a mai existat!
Te blestem, țara mea dragă, să ai mereu cer curat!
Să nu îndrăznească nimeni lacrima să-ți otrăvească,
Te blestem, țara mea dragă, poporul să te iubească!

Să ai clipa rafinată, minutul cald și onest,
Te blestem țara mea dragă, din Nord-Sud în Est și-n Vest!
Să ai tot ce-ți face bine, să nu cunoști niciodată
Durerea ce mă apasă, țărișoară… blestemată…

Reclame
Publicat în Dana Pătraşcu

Un dor ce nu se mai sfârșește


N-ai vrut să te ridici o clipă, numai atât… și să mă cerți
c-am îndrăznit să fac risipă de lacrimi iar… și-apoi să-mi ierți
obrajii care-mi ard de-o viață și sufletul acesta prost…
n-ai vrut să mă privești copile și să mă iei din nou la rost…
 
Mi-e dor să-mi spui că va fi bine! Că totul se va liniști,
că voi avea și eu odată un loc să plâng, să pot zâmbi,
să fie cât o gămălie, să-mi pun acolo … ce poftesc…
Mi-e dor să-mi spui, din nou, copile, că este timpul să zâmbesc…
 
Mi-e dor de tine, dragul mamei! Nu doar de-o poză și-un mormânt,
o lumânare, o tăcere ce arde totul… de-un cuvânt…
chiar dacă nu-mi vei da dreptate, de ce-aș mai cere-o, dragul meu…
Tu ești acolo cu toți sfinții, eu… aici… doar cu Dumnezeu.
 
N-ai vrut să mai rostești o vorbă, oricât de mare sau de mică,
din lumea ta, rebelă poate, nimeni nu s-a întors să zică
ce liniște sau ce lumină vă înconjoară, vă-ntregește…
Mi-e dor de tine, dragul mamei! Un dor ce nu se mai sfârșește…
Publicat în Dana Pătraşcu

Timpul


Timpul, cel mai bun prieten și dușmanul meu de moarte
când îmi e lumea mai verde, galbenă sau ruginită,
ninge, plânge, devastează și mă-mpinge mai departe
unde-așteaptă trenu-n gară cu un geamantan ispită.
 
Timpul, plâns de prunc bezmetic și-adiere de stejar
frânge sufletu-n cuvinte, mângâie trupul rănit,
pune lacrima pe pâine, cozonacu-n calendar,
scoate-n noapte, pe fereastră, dorul cel înțepenit.
 
Timpul, curgător din fire, fără pic de judecată
se contractă, se-adâncește, ca o lamă de cuțit,
se prelinge peste geamuri, pe podea… ca o prelată
ce acoperă trecutul dureros de ascuțit.
Publicat în Dana Pătraşcu

Înfiere din fiere


Mi-am luat versul la-ntrebări
ca pe-o iarbă rea și lungă,
i-am pus stele-n păr, din zori,
nici-un punct să nu-l ajungă.
 
Să umble fără de zid,
modelându-și suferința
și lacrima… insipid,
făr-a-mi tulbura credința.
 
Să curgă pe pagini reci,
să-ncălzească neîncetat,
să m-asigure că-n veci
de veci, va fi devotat.
 
Mi-am luat versul la-ntrebări
ca pe-o haină grea și dură,
să-nsoțească peste mări,
peste munți, cu-a lui căldură.
 
I-am coborât, din cer, rima,
strofele le-am așezat
pe platou, de unde stima
să-l ofere… moderat.
 
Mi-am luat la subțioară
versul, să îl încălzesc,
să-l ofer, să nu mai doară
niciun sunet pământesc.
Publicat în Dana Pătraşcu

Fiindcă nu te-am uitat


Să nu mă-ntrebi de ce te iubesc încă,
am să-ți răspund „- fiindcă nu te-am uitat!”
Eu nu m-am plâns cât mi-a fost de adâncă
rana ce ani întregi a sângerat…

Să nu mă-ntrebi cum te-am purtat prin lume,
cum te-am ascuns în suflet… ani întregi,
te-am transformat din lacrimă în glume
și-am scris ca numai tu să mă-nțelegi.

Să nu mă-ntrebi de ce mi-ai fost icoană,
pereți, tavan, aromă și balsam,
am să-ți răspund firesc… „- eu sunt o cană
plină de lacrimi fiindcă nu te am.”

Să nu mă-ntrebi de ce sunt verde încă
deși rugina-n mine s-a ascuns
am să-ți răspund „- m-ai transformat în stâncă
în clipa când în suflet mi-ai pătruns”.

Să nu mă-ntrebi nimic în acea clipă
am pierde timpul și n-ar fi cinstit,
mai bine dă-mi din ochii tăi aripă
și să zburăm, spre Marte, negreșit.

Publicat în Dana Pătraşcu

Pentru a deveni întreg


Mi-a fost dat să mușc din soare
într-o noapte fără stele,
Să rămân vieții datoare
pentru versurile mele.
 
Mi-a fost sortit să-mi iau zborul
cu-aripile toate frânte,
Să renasc precum ulciorul
spart în drumul greu spre munte.
 
Mi-a fost dat să-mi scriu trecutul
în culori nepământești,
Să m-aline numai scutul
zorilor ce-mi dăruiești.
 
Mi-a fost dat să scriu pe stele
despre ochii tăi cei verzi,
Pentru clipele acele
când ai să mă descifrezi.
 
Ți-a fost dat să-ntorci privirea
și să rămâi năucit
că nu a murit iubirea
noastră, cât timp ai lipsit.
 
Acum aduni în grădină
florile din a ta carte,
scăpând de singura vină
de-a le iubi de departe.
 
Îți va fi dat s-atingi cerul
mai puternic decât ești
dezvelindu-le misterul
de-a fi trei… iar tu-i iubești.
 
Ne-a fost dată depărtarea
să ne cântărim iubirea,
Să vărsăm lacrimi ca marea
pentru-a gusta fericirea.
Publicat în Dana Pătraşcu

Iubirea eternă


Revine ca valul ce plânge pe mal
Se scutură-n șoaptă din ceru-nstelat,
Se-adună, se umple, dansând triumfal,
Eterna iubire cu pas cadențat.
 
Revine o lună, se pierde o clipă
Se-adapă, cu stele, lucind la refuz
Își pune izbânda, de ani, sub aripă
Deși cerul pare de-a dreptul confuz.
 
Din sufletul nostru, din ochii tăi verzi,
Din anii aceia pierduți fără rost
Rămâne iubirea, privește și crezi
Că este eternă, nu are vreun cost!