Publicat în Dana Pătraşcu

O lună de când exist


               Mă apăr de tine amintindu-mi clipele de zgură cu care îmi băteai obrazul bătătorit de atâtea fraze căptușite cu migală în fotoliul vechi și ponosit, pe care îl păstrai ca pe o medalie ruginită de timp, a veteranului tău tată, Dumnezeu să îl odihnească și să-l trimită uneori în visele tale… să îți arate el unde ai greșit… Eu ți-am explicat zadarnic… Poate el, născut în aceeași zi cu mine, doar că eu la câțiva ani diferență, să reușească să îți explice ceea ce nu ai înțeles și nici nu îți dai osteneala să o faci.

                           Mă apăr de tine, cel care m-a cucerit ca pe o redută, așezându-se doar după ce mă așezam eu, cel care îmi oferea brațul atât de elegant și zâmbitor, cel care mă urca pe culmile inimaginabile ale respectului, iubirii și prețuirii… până într-o zi când poleiala aceea, despre care vorbeam în unele pagini ale romanului meu, s-a desfăcut, transformat în bucățele mici, rebele… iar gura ta, vorba Deliei, a început să rostească atât de ușor cuvinte negre, neadevărate, necuvinte, nedorințe, nesăbuințe, nesăbuite picături de alcool… îmbibând pereții aceea reci, negativi, gri, mult gri… pe care Nectarina mi i-a descris ca fiind o peștera în toată regula. Nicoleta a adunat din lucrurile ei cât a putut de iute și s-a dus cu Dumnezeu, lăsând în urmă multe, poate prea multe…

Mă apăr de tine, cel care ai încercat să fi o vreme, până când m-ai prins în ghearele nevăzute ale perversității tale, amintindu-mi nopțile în care lacrimile nu se oboseau să se oprească, gândurile nu se oboseau să își vadă de drum și să mă lase să dorm și eu o noapte de la cap la coadă… amintindu-mi cum îmi venea să urlu de ciudă când vedeam că nu mai ești tu, cel pe care îl cunoscusem cu ceva timp în urmă… sau cel puțin așa credeam, deși TU nu ești decât cel care ești acum și de care voi reuși să mă debarasez când voi realiza cât ai putut fi de parșiv.

                     Doare, DA! Doare pentru că nu m-am gândit nicio clipă că vei reuși să faci din mine ceea ce nicicând nu m-am visat. Un topor…. Un topor care taie foarte adânc și bine, în carne vie, liniștea sufletului. Un topor care lovește necontenit stelele și taie rotunjimea Lunii pe din două, ascunzându-și lumina într-o singură jumătate, cea care se presupune a fi nevinovată. Dar oare cine poate spune cine este cu adevărat vinovat în această noapte a zilelor noastre? Nici nu știi de câte ori mă învinuiesc, în gândurile care nu-mi dau pace, că nu am fost destul de tolerantă, de blândă, de femeie… nici nu știi… Norocul meu că mai am încă prieteni, pe care tu ai încercat să îi descrii după chipul și asemănarea ta. Ei mă trezesc la realitate. Mă zguduie din toate încheieturile și ridică din haosul și mocirla în care m-ai afundat. Îi ascult, le povestesc exact așa cum au decurs toate și uimiți mă întreabă: ”Cum ai reușit să suporți așa ceva? Este un monstru cu chip de om… suntem totuși în 2018… Tu ai un har de la Dumnezeu, nu trebuie să-l neglijezi, înțelegi? Nu trebuie…!” Doamne, și câți mi-au spus-o… de parcă s-au vorbit între ei, deși nici nu se cunosc între ei… Numai tu nu mă lăsai să scriu răpindu-mi tot timpul cu vorbele multe aruncate anapoda, cu drumurile săptămânale la magazin, de unde îți făceai plinul pentru următoarea săptămână, cu poveștile interminabile la adresa prietenilor tăi, doi sau trei, care, deși ți se aseamănă, se folosesc de tine ținându-te de vorbă la telefon când nu ai tu chef, sau chemându-te să îi ajuți să își rotunjească averea… după spusele tale… Și uite așa au trecut atâtea luni iar eu nu am reușit să scriu nici măcar un rând… când?  Nu m-aș fi putut concentra… de aceea mă jucam circa treizeci de minute pe telefon, să-mi mai eliberez mintea de răutățile pe care le auzeam și vedeam la tine…

Și eram așa de sigură că mă vei iubi din ce în ce mai mult, lună de lună… pentru că… nu mai știu de ce credeam asta…

Acum o lună îmi adunam hainele și le îndesam în bagaje, azi îmi adun gândurile și le îndes în adâncul sufletului meu promițându-mi că te voi uita… O prietenă mi-a spus azi să nu mai pun suflet în nicio relație, să nu mai sufăr, să nu mai plâng, să nu-mi mai transform ochii în izvoare… Nu pot! Ce vină oare are acela care, va veni probabil într-o zi în viața mea și, comportându-se ca și tine, doar pentru că așa este firea lui, iar eu, crezând că după o vreme își va da jos halatul de om descoperindu-și ”calitățile”, să-i dau cu sete două perechi de palme… așa… în amintirea ta…?!?

Totul devine cenușă, totul doare, primăvara asta târzie a uitat să aducă florile la întâlnire… ca și tine…

Mă voi ridica și de această dată, nu am voie să stau așa mult… e timpul să scriu. Trebuie! Bine am revenit!

Reclame
Publicat în Dana Pătraşcu

Acasă


 

Acasă ești acolo unde norul
e cald, e frig și ger nestăpânit,
unde canicula îți fierbe zborul
și omenia nu s-a irosit.

Acasă ești acolo unde zorii
nu încetează a se revărsa,
unde iubirea deapănă fiorii
ce-n plete tind a curge și-a valsa.

Acasă ești acolo unde noaptea
Cerul te poate binecuvânta,
unde citești cu patimă din cartea
din care îngerii îți vor cânta.

Publicat în Dana Pătraşcu

Binecuvântată


 

O familie de ceară
Mi-a spus că-s o menajeră,
Crezând că o să mă doară
C-am venit din altă eră.

Că nu tai frunze pe stradă
Aşteptând să treacă viața,
Nici fluturii din ogradă
Nu-i înlătur dimineața.

Mi s-a spus că-s impostoare,
Că n-am cum să spun că eu
Sunt atât și-atât de tare
Avându-L pe Dumnezeu.

Publicat în Dana Pătraşcu

Voi putea


De-aș putea să zbor spre Lună
doar o clipă, un minut
sau spre Steaua ce apune
fiindcă nu a priceput
că-ntr-o noapte
prin fereastră
mi-am lăsat dorul să zboare
și de-atunci o viață-albastră
și-a luat nasul la purtare… 

 

De-aș putea să sărut palma
celor care mă lovesc,
să istorisesc de-a valma
versul prin care trăiesc
și seninul ce mi-aduce
clipele neosândite,
lacrima să se usuce
printre versuri adormite.

 

De-aș putea să zbor ca fulgii
iernilor ce s-au topit
să-mi pun șoaptele-n elogii
peste rânduri de granit,
să mă lepăd de dorința
de a mai zbura cândva…
mi-aș ascunde neputința
de-a dori făr-a zbura.

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Descoperindu-mă


Mi-am propus așa de multe,
mi-am frânt aripa cu bună știință
de atâtea ori încât
versul mi-a curs
de-a lungul și de-a latul clipelor
lovindu-se de zmei, otrăvuri,
complici, perverși,
tirani neasemuiți, noroi,
mironosițe despletite-n
liniștea pe care-o așteptam
la capătul puterilor,
deoarece
capătul tunelului nu se mai ivise de mult,
șoapte de șerpi crescuți la sânul îmbujorat
în ciuda nesăbuinței cu care mă gratulasem,
autopedepsindu-mă din copilărie.

Mi-am propus să depășesc acele ceasornicului,
firele nisipului din miezul perlelor,
visele,
gândurile,
lespezile cu duritatea lor cu tot…

Mi-am promis că mă voi înălța spre fiecare
fir de cer din universul poeziei mele
și încovoia dorința din rărunchiul
sufletului pironit în durere,
spre a desluși cu binecuvântare
zorii acelor dimineți pe care
îi merit.

Mi-am primit răsplata,
de-abia acum,
o simt, o ating, sărut, privesc
și mă minunez… ca într-o oglindă…

Oare de ce a trebuit să trăiesc așa de mult
fără a te cunoaște?
Și oare de ce spun că te-am găsit de-abia acum când,
de fapt tu ești doar jumătatea mea…?!?

Ești ceea ce nu aș fi îndrăznit să-i cer
Domnului Dumnezeu,
pentru că nu aș fi crezut că existai pentru mine,
un eu în varianta masculină,
un suflet atât de asemănător
încât,
îmi este teamă să nu mă trezesc
din acest vis…

Deși tu spui că suntem adevăratul întreg.
Nici nu-mi mai amintesc dacă vreodată
mi-am spus rugăciunea implorând
mângâierea sufletului tău.

Acum Dumnezeu mi te-a trimis.
Totul este de partea noastră,
chiar și întunericul în care domnesc
cei ce ne urăsc.
Cum aș putea să nu-i mulțumesc
pentru că mă învață să mă iubesc iubindu-te ?

Cum?
Mă faci să înțeleg cine este cel mai important,
cine sunt, suntem și de ce existăm,
doar pentru a demonstra că încă mai există minuni.

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Am dreptul de-a zâmbi


 

 
 
 
Am mușcat din nori cu versul, 
Mi-am pus viața la dospit
Și-am descoperit că-n mersul
Către ieri, m-am risipit. 
 
Am mușcat din depărtare, 
Drumul să-mi fie mai scurt,
Durerea să se strecoare
Ca o lacrimă, un furt.
 
Am clădit poem din stele
Și l-am pus la încolțit, 
Pentru lacrimile mele, 
Ce nu s-au mai înmulțit.
 
Am clădit o dimineață 
Dintr-un galben trandafir 
Și-am pornit în altă viață
Cu miros de tei și mir. 
 
Mi-am întins, a implorare,
Mâinile, spre cer senin
Și-am ales să mă-nconjoare
Dragostea fără suspin. 
 
Nopțile au dat năvală
Să-mi îngroape zorii-n ploi, 
Dar de-acum,  pe-această coală
Doar versul va fi-ntre noi. 
 
Pierdusem orice speranță,
Nici măcar nu mai visam 
Că va avea importanță 
Cerul spre care zburam.
 
Dumnezeu mi-a scos în cale,
Limpezindu-mi slăbiciunea, 
Căldura brațelor tale…
Și-a înfăptuit minunea.
 
De o viață, și mai bine, 
M-am rugat noapte și zi
Să te întâlnesc pe tine,
Să am dreptul de-a zâmbi.
 
Acum înțeleg trecutul
De ce-a fost așa hain,
Fiindcă–mi zidea așternutul
Cu tine, prins în destin.
 

Publicat în Dana Pătraşcu

Din lacrimă – o stâncă


Nici nu mai știu pe care parte cerul,
a ruginit de-atâtea ploi și vânt.
Nici n-am să-ncerc să deslușesc misterul
ce s-a desprins din lacrimă și cânt.

Nici nu mai știu de ce se mai zidește
firescul ieri pe frunze de ferigă,
când drumu-acesta nu mă mai ferește
de nicio lacrimă ce-n mine strigă.

Mi-e drumul greu, dar când mi-a fost mai bine?!?
Nici nu mai știu, nici nu mai vreau s-aud
ce va urma sub streașina ce ţine
loc de răscruce între Nord și Sud.

Aș vrea să zbor, dar nu e vremea încă
la poalele tăcerii să vorbesc,
eu m-am născut din lacrimă – o stâncă,
și m-am zidit cu Cerul să răzbesc.