Covor de amintiri


Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Închizând la gură sacul,
Toamna s-a cam depărtat,
Gerul și-a început atacul,
Eu, dorul, ți-am adoptat.

Nicio teamă nu-l încearcă,
S-a cuibărit așa bine,
Orice-aș face, nu debarcă,
Doamne, ce dor mi-e de tine!

Aș ruga stelele-n ceruri
Drumul să ți-l lumineze,
Lacrimi așternute-n versuri
Să mi se mai estompeze.

În fereastră, vântul bate
Ca și dorul tău în piept,
Fără ambiguitate
Îți promit c-am să te-aștept.

Mormane de frunze zac
Așteptând plapuma rece.
Din amintiri azi îmi fac
Salbă, să mă vindece.


Reclame

Vis adevărat


Te-am absorbit prin ochi, prin pori şi vene,
M-ai invadat cu viaţă, cu tot ce îmi lipsea,
Cu-n verde crud ascuns adânc sub gene
Şi mi-ai redat cu şoapta fierbinte, liniştea.

M-ai ridicat spre stele, zână fără pecete,
Prin aburul iubirii, feeric, m-ai valsat,
Mi-ai dat un strop de soare din ale tale plete
Şi-o aripă de înger, aşa cum am visat.

Mi-ai hrănit noaptea goală cu raze de săruturi,
Zorii încercănaţi, cu seninul de mai.
Revii acum frenetic, cu alte începuturi
Deşi, mai ieri, în grabă, în urmă nu priveai.

Te-am reînnodat din firimituri de lună,
Cu stropii ploii noastre iar, te-am remodelat,
Ai mai rostit o şoaptă, probabil o minciună,
Nici nu mai ştiu ce-a fost, visam adevărat.

Am învăţat să-nnot prin apele sărate,
Să nu mă las învinsă de nici un muritor,
Să beau din cupe, viaţa adeverită-n fapte
Deşi, sunt o nălucă pe culmea norilor.

Mă vei ascunde poate sub frunza ruginită
Strivindu-mi versul care iubire-ţi picura
Dar, n-ai sa poţi uita o şoaptă nerostită
De stropul plin de suflet care te înconjura.

Te voi păstra, în suflet, cum este scris destinul
Sorbindu-ţi clipa surdă din ghearele uitării,
Te voi iubi şi-n lipsă înmiresmând suspinul
Cu dorul de lumină născut în pragul serii.



Bun venit, toamnă!


Firavă, ca o crăiasă
Ne-a părăsit blânda vară,
Numai în suflet şi-n casă
A rămas caniculară.

Urlet jalnic în cascadă,
Tânguiri de vânt grăbit
Se strecoară lent din stradă,
Toamna iar ne-a înrobit.

Zbucium crud de frunză arsă
Din sufletul toamnei reci,
În urma ploilor varsă
Rugina peste poteci.

Fierbe vinul în butoaie,
Fum din coşuri se ridică,
Curge timpul în şiroaie,
Peste noi urme aplică.

Unul strănută de zor,
Altul e mai răguşit,
Eu, aici, cu-al verii dor
Urez toamnei: Bun venit!

Vreau să-mi cânt iubirea





Azi, vreau să-mi cânt iubirea, cu ochii ei albaştri,

Să îmi adun pe geană săruturi desfrânate,

Să zbor, cu ea de mână, ca Luna printre aştri,

Să îi resimt căldura ca dulce vis de noapte.

Azi, vreau să-mi cânt iubirea, cu uşa larg deschisă,
Să înrobesc sfiala, luptând pentru-n sărut,

Să caut emisfera pe pagina nescrisă,

Să îi redau splendoarea tihnei de început.

Azi, vreau să-mi cânt iubirea, aşa cum mi-a fost dată,
Să o păstrez intactă şi fără vreun secret,
Să o clădesc în versuri, pură, catifelată,
Să-i redescopăr dansul nebun de cabaret.

Azi, vreau să-mi cânt iubirea, pe strune de vioară,
Să o pictez pe frunze cu lacrima de toamnă,
Să-i sorb mireasma dulce, ca pâinea de secară,
La chin de fericire, să simt cum mă condamnă.

Azi, vreau să-mi cânt iubirea, din frunzele căzute,
Să-mi plouă peste veacuri şi timpul să-l hrănesc,
Să o împart cu marea, să o ridic pe munte,
Să o păstrez fierbinte. Azi, vreau să te iubesc!

Uneori




Uneori, m-aş duce-n crâng

Să-mi pot găsi liniştea,

Să uit tot, să nu mai plâng

Printre lumea asta rea!

Să-ntreb frunzele, pe ramuri,

Şi crenguţele plăpânde,

Când le rupe vântu-n valuri…

Şi-ele se ascund? Pe unde?

Să m-afund şi eu cu ele

Pentru-n timp, nu pentr-o viaţă,

Doar cu lacrimile mele

Să mă trezesc dimineaţă

Şi cu ele să-aţipesc,

Să mă spăl de-atâta ură,

Să reînvăţ să mă iubesc

Mai mult, nu cu-o firimitură

Din ce am, să mă hrănesc.

Să devin şi eu firavă,

Cum sunt unele femei,

Să n-ascund că sunt bolnavă,

În urma anilor grei…

Să devin altă persoană,

Cu-o mască impunătoare,

Dulce, precum o bomboană

Dar, de fapt otrăvitoare…

Uneori, ca-n astă seară

M-aş ascunde-n noaptea grea

Să fug de lumea de-afară,

Să n-aud de nimenea…

M-aş ascunde sus pe-un munte

Să fiu doar cu Dumnezeu,

Numai El să mă înfrunte,

Dar să-mi lase eul meu.

S-a frânt un ram



S-a frânt o creangă, mult prea încărcată

De flori şi fructe, dulci şi aromate

Lăsând un gol cum n-ai simţit vreodată,

S-a sfâşiat, ignorând tot şi toate.

Ignorând crengi, frunză, chiar şi tulpină

S-a lepădat de toată demnitatea.

Şi-a deschis drumul său spre rădăcină

Ducând în pumnul stâng realitatea.

Omizi mai mari ca frunza-i delicată

I-au încolţit speranţa-n dimineţi,

I-au destrămat tăcerea adunată

În pieptul ars de flăcări şi săgeţi.

S-a frânt un ram, în locul său rămâne

Vid neîndulcit de niciun fel de floare,

Niciun balsam de pe această lume

Nu poate dărui aceeaşi boare.

dedicată fiului meu Doru-Costinel, adormit pe 18.05.2011

"Ultima poveste"



Un rege din jungla deasă, plin de el ca marea-n alge,
Ajungea devreme-acasă, având roţi şi nu falange,
Sincer cum n-a existat nici pe Marte, nici pe Lună,
Deschidea şi el guriţa odată pe săptămână.
Şoptea un cuvânt jumate, obosit şi tracasat,
Cu gândul în altă parte, aşa cum era-nvăţat,
Din trei, două-nfuriate, din cinci, patru mai prăjite
Şi uite aşa cocea gogoşi, fără să-i treacă prin minte
Că-ntr-o zi săpând gropiţa cu mânuţa lui firavă
Va da peste „o
nebună, o dementă, o bolnavă.”
Şi gogoaşa-nfuriată când va dori să-i servească,
Iar în jungla-i putrezită sufletul să-i otrăvească
Cu minciuna lui cea dulce, jurându-i cuvântul sfânt,
Urcat la rangul de „rege” cel mai sincer pe pământ,
Va primi plata pe loc, făr’-alei adiacente,
Cadoul cel meritat, din partea unei
demente.
Nu se aştepta leuţul să fie-aşa aruncat
Şi-ar mai fi dorit probabil să mai fie alintat
De-o altă frunză albastră ce-n fereastră îi bătuse
Cu codiţa ei subţire, leului chiar îi plăcuse
Şi-amândoi au pus la cale pe „
dementă” s-o linşeze
Picurând pe ea otravă, doar aşa să se distreze…
Un strop astăzi, un strop ieri, unul peste două zile…
Crezând că a lor minciună, va străbate zece mile…
S-a-n
şelat regele junglei, minciuna de obicei,
Are picioruşe scurte, chiar rostită de mişei.
Adevărul peste toate va triumfa şi-ai să pierzi,
Chiar de eşti leu într-o junglă şi rămâi cu frunze verzi.
Decât să înghit minciuna de pe tava-ţi argintată
Mai bine trag apa-n fugă şi mai torn înc-o găleată.