De veghe



Sunt aici seară de seară
Ghemuită-n locul meu,
Picurând din inimioră
Daruri de la Dumnezeu.

Slovele îmi sunt ca mierea,
Îndulcesc fiere sau ceai,
Din suflet alung durerea
Şi şterg orice mucegai.

Nu posed plete divine,
Nici sub lauri nu poftesc,
Peste culmile alpine
Doar cuvânt curat dospesc.

Eu sunt doar o picătură,
Nu aveţi de ce vă teme,
Nu urzesc nimic cu ură,
Nu am timp de-aşa probleme.

Trăiesc dar, în graba mare
Umbre prin spate îmi vin,
Mă lovesc fără-ncetare
Însă, nu-mi provoacă chin.

Picături de suferinţă,
Puse în vârf de săgeată,
Sperând într-o biruinţă,
Spre călcâiul meu, se îndreaptă.

Le ignor privind spre stele
Şi mă rog la Dumnezeu
Să m-ajute-n clipe grele
Aşa cum face mereu.

Cu doze mici de iubire,
Picurate-n al meu vers,
Vreau să dau la toţi de ştire
Că nu am suflet pervers.

Iubesc graiul, iubesc glia
Şi urmaşii, îndeajuns,
M-am născut în România
Şi n-am nimic de ascuns.

Reclame

O nouă dimineaţă


Într-o lume-n care stresul
Şi depresia e-n floare,
Eu te-am întâlnit pe tine
Rătăcind prin vis de seară.

Tu m-ai confundat cu versul
Unei păsări călătoare,
M-ai urcat pe culmi alpine,
Printre nori pufoşi de ceară.

Într-o lume-n care viaţa
Se clădeşte navigând
Printre malurile moarte
Ale unui scrin confuz,

Tu mi-ai dăruit speranţa
Rătăcită-n al meu gând,
Eu am plămădit-o-n carte
Iubind până la refuz.

Într-o lume-n care Luna
Nu-ncetează să apară
Deşi, nimeni n-o mai vede
Printre norii încruntaţi,

Mi-ai atins în şoaptă struna,
Adormită-n prag de seară
Să mă pot din nou încrede
În zori noi, neînlăcrimaţi.

Într-o lume-n care haina
Îmbracă sufletu-n zale,
Duhnind groaznic a minciună
Îmbibată-n nonşalanţă,

Tu ai descifrat din taina,
Paginilor mele goale,
Considerând oportună
Ochilor mei, o vacanţă.

Într-o lume-n care viaţa
Se consumă-n disperare
Fără pic de mângâiere,
Înăsprindu-şi paşii-n zori

Tu mi-ai dat în lături ceaţa
Cu-o plăcere uimitoare,
Dăruindu-mi stropi de miere
Printre viscole şi nori.

Cât aş vrea!



Aş acosta pentr-o secundă
Pe-un fulg de norişor curat,
Să simt cum liniştea inundă
Sufletul meu îndurerat.

M-aş odihni măcar o clipă
Pe-o limbă de nufăr smerit,
Să vindec rana din aripă
A lumii, ce m-a obosit.

Aş acorda clipa-n baladă
Cu versul alb, să o-mblânzesc,
Topind nămeţii de zăpadă
În dragoste, să vă-nvelesc.

Mi-aş clăti ochii-n apă pură
Tabloul, să-l privesc curat,
Să dăruiesc peste măsură
Iubire, cum am învăţat.

Aş preschimba lacrima-n miere
Aripi de îngeri, să clădesc
Şi în momente de durere
Cu slova mea, să vă-ncălzesc.

Mi-aş opri zboru-n loc, o seară,
Să-l finisez cu o minune
Extrasă dintr-o călimară
Ce are, încă, multe-a spune.

Universul meu


 

Mă bate gândul să te uit o clipă,
Mă bate gândul să te uit un timp…
Din dorul tău mi-aş construi aripă
Şi aş pătrunde-n flăcări prin Olimp.
Mă bate gândul, ca un val mă bate,
Să te-arunc în oceanul cu uitare
Dar mă cuprinde dorul peste noapte,
Aripa-mi smulge, lacrima mă doare.
Mă bate gândul ca o adiere
Să-nchid capacul scrinului în zori,
Dar ceaiul cald e îndulcit cu miere,
Iar ochii tăi mă soarbe de culori.
Mă bate gândul să mă-ntorc spre viaţă,
Asfalt să torn peste-alei înflorite,
Mă bate gândul, sufletu-mi îngheaţă,
Fierbinte îmi rămâi întipărit în minte.
Mă bate gândul să te uit o seară,
O noapte doar, un sunet, doar un vers,
Mă bate gândul, dorul mă doboară…
Cum pot uita oare-al meu Univers?

 

Ce este fericirea oare?


Despre tristeţe am tot scris,
Banală-mi pare lacrima,
Am colorat în rime-un vis
Şi-am lăcrimat cu inima…
Despre tristeţe şi nopţi reci
Am scris un timp, fără oprire,
N-am să mai plâng, tu nu mai pleci,
Voi scrie despre fericire.

S-au întrebat mii de fârtaţi
„Ce este fericirea oare?”
Cercetători şi învăţaţi,
Născuţi toţi sub acelaşi Soare,
E-un pumn de aur peste trup?
O poţi avea şi-n sărăcie?
Poţi fi fericit doar în grup?
Este pilulă-n farmacie?

Pe ce culoare se bazează?
Poate dura şi-o veşnicie?
Pe ce teren acţionează?
E mică, mare, mijlocie?
O poţi din târg răscumpăra
În zi de post, în zi senină?
În oglinzi o poţi compara
În întuneric, pe lumină?

Ce termeni oare adunăm,
Scădem sau înmulţim cu clipa,
Iar rezultatul îl tastăm
Pe-un cer albastru cu aripa
În aşa fel să ne inspire
Un aer condiţionat
Ce ne inundă-n fericire
Ridicând totul la pătrat?

S-au întrebat mulţi fericiţi,
Mulţi trişti, mereu s-au întrebat
Cu ce-ar putea fi copleşiţi?
Sunetul ei este-mbibat
Cumva în miere de albină?
E doar o boare, un mic drog?
Îl poţi asculta în surdină?
Ce-aş putea lua, de-o dau zălog?

Un răspuns clar nu am găsit,
Deşi gândeam să vă răspund,
Pe uşă lacrimi au ieşit
Şi-n fericire mă ascund
Din clipa când doar Dumnezeu
Iubirea-n viaţă mi-a adus,
Fericită trăiesc mereu
Iubind, iubim pe Cel de Sus.

Să uit că exiști




De n-ar mai fi iarnă, din nou să mă plouă,
Cu stropi reci de lacrimi, din zori stropi de rouă,
De n-ar mai fi iarnă, să nu mă mai ningă
Cu dor de speranță ochii să-mi mai plângă.
De-ar fi primăvară cu ploile reci,
Cu tine de mină s-alerg pe poteci,
Să-mi plouă pe plete, păcatele mele,
Iar ploaia de seară, de tot să le spele,
Cu stropii de ploaie ce cad peste zi
Să-mi spele păcatul de a te iubi,
În miez de noapte, o ploaie de stele
Cu vise să-nvingă păcatele mele.
Să uit că exiști, strop de dor peste cer
De-ar ploua odată, de n-ar mai fi ger,
De-ar fi primăvară cu flori de cireși,
Să uit că exiști, din minte să-mi ieși.