De veghe



Sunt aici seară de seară
Ghemuită-n locul meu,
Picurând din inimioră
Daruri de la Dumnezeu.

Slovele îmi sunt ca mierea,
Îndulcesc fiere sau ceai,
Din suflet alung durerea
Şi şterg orice mucegai.

Nu posed plete divine,
Nici sub lauri nu poftesc,
Peste culmile alpine
Doar cuvânt curat dospesc.

Eu sunt doar o picătură,
Nu aveţi de ce vă teme,
Nu urzesc nimic cu ură,
Nu am timp de-aşa probleme.

Trăiesc dar, în graba mare
Umbre prin spate îmi vin,
Mă lovesc fără-ncetare
Însă, nu-mi provoacă chin.

Picături de suferinţă,
Puse în vârf de săgeată,
Sperând într-o biruinţă,
Spre călcâiul meu, se îndreaptă.

Le ignor privind spre stele
Şi mă rog la Dumnezeu
Să m-ajute-n clipe grele
Aşa cum face mereu.

Cu doze mici de iubire,
Picurate-n al meu vers,
Vreau să dau la toţi de ştire
Că nu am suflet pervers.

Iubesc graiul, iubesc glia
Şi urmaşii, îndeajuns,
M-am născut în România
Şi n-am nimic de ascuns.

Toamnă în suflet


Mi-e sufletul un bob de rouă
În care găzduiesc iubire,
Chiar dacă straşnic mă tot plouă
Cu sloiuri ce tind să-mi răsfire
Inima-n mii de bucăţele.

Mi-e sufletul un bob de grâu
Păstrat precum o pâine caldă,
Stropită cu vin dintr-un râu
În care dragostea se scaldă
Oglindind mii şi mii de stele.

Mi-e sufletul un bob de soare
Aprins în amiezi arzânde,
Luptând prin pete de culoare
Cu şevaletul ce cuprinde
Un curcubeu fără perdele.

Mi-e sufletul rănit de-o toamnă
Venită-n grabă peste noi,
Ocrotesc firul ce mă-ndeamnă
Să-l apăr de vânt şi de ploi
În parcul plin de albăstrele.

Mi-e sufletul o picătură
Cu puteri neobişnuite.
Nu vreau să îl hrănesc cu ură
Ci, cu iubiri nemărginite
Ce-au colorat visele mele.

Aş fi împuşcat o rimă


Aş fi împuşcat o rimă, aş fi înmuiat în tuş
Pană verde de iubire, dar din palmele, cauş
Nu curgea nici o idee, nici măcar o jumătate
Chiar şi stelele pe boltă se-ntrebau, cât de departe
Te ascunzi de-această dată, pe ce munte, pe ce deal…?
Peste care pisc albastru, peste arcul boreal?
Nici măcar o picătură n-ai putea să iei în seamă?
Strigătul tăcut în noapte, numai stelele-l reclamă,
Numai ele-aud suspinul, numai ele mă privesc,
Ele ştiu ce mult contează două vorbe să-ţi răpesc,
Să le modelez cu roua zorilor care-au prins viaţă
Peste paginile scrise sărutate-n nopţi cu ceaţă.
Ele ştiu cum să m-aline, doar de-aceea strălucesc
De pe bolta adormită, unde-ţi scriu doar: te iubesc!

Invizibil, fără suflet


Între oglinzi paralele
Mă priveam fără-ncetare
Când mă năpusteam spre stele
Şi te-nveleam în uitare,
Te striveam ca pe-o hârtie
Cu-n hohot de râs extrem,
Pe o inimă pustie
Să-ţi sărut tainic blestem,
Mă priveam cu disperarea
Codrului bătut de ceaţă
Şi-ţi dăruiam depărtarea
Pentru prima oară-n viaţă.
Frunza palidă-a tăcerii
În ecouri tot foşnea
Peste cascada părerii
Care te acoperea,
Invizibil, fără suflet
Anonim, dulce miraj
Oglindesc iubirea-n cântec,
Aştern versuri din curaj,
Tu-ncerci inima să-mi spulberi
De pe flacăra aprinsă
Sentimentele nu-mi cumperi
Însă nu mă las învinsă!
Între oglinzi paralele
Nu am cum să rătăcesc,
Sunt aici pe-aripi de stele,
Sunt aici fiindcă iubesc!
Nu sunt simplu anonim,
Inima nu-mi e pustie,
Sufletul meu în venin
Nu se-aşterne-n poezie,
Voi iubi fără-ncetare
Fără teamă sau perdele
Din sufletul meu cel mare
Voi iubi până la stele,
Iar pe a mea picătură
Voi aşterne neîncetat
Din suflet plin de căldură
Versul meu adevărat!

Te zbaţi să-mi tulburi picătura



Te zbaţi să cosi şi să lipeşti
Ce-ai sfâşiat cu o cruzime…
De nici în junglă nu găseşti,
Sunt sigură că nici în filme!
Te zbaţi să-mi tulburi picătura
Ce-am mai păstrat-o cu tărie,
Lovindu-mă-ndârjit cu ura
Duşmanului în bătălie.
Nu poţi să crezi că tot ce-am dat
A fost atât de-adânc şi sfânt
Şi mă ataci neîncetat
Sperând să îngropi sub pământ
Iubirea care-a strălucit
Ca Soarele pe-al nostru cer.
Te zbaţi aşa, la nesfârşit
Învăluit într-un mister,
Dar ai omis de la-nceput
Ceea ce-a fost esenţial,
Prea multe-n viaţă am pierdut,
De ce n-aş pierde şi-acest val?
Te zbaţi în lacrimi să mă-nec,
În ele să-ţi prinzi rădăcina
Crezând probabil c-am să sec
Şi-mi voi încovoia tulpina.
Din zborul meu de flutur alb
Vrei să m-opreşti lovind mereu,
Dar adevărul e prea dalb
Şi-l ştie numai Dumnezeu,
Iar Dumnezeu este iubire,
El te-a adus, tu ai plecat,
Ai fost numai o amăgire,
În dragoste eu te-am placat,
În suflet te voi îngropa
Din picătură să fac nor,
Printre nămeţi de-aş galopa,
Iubirea mea nu moare-n dor.

Spre iubire absolută



Oceanele s-au ascuns,
Munţii, din loc, s-au urnit,
Un minut a fost de-ajuns,
Numai cât te-am auzit…
Un minut şi-nc-o secundă,
O clipă plină de viaţă,
Toată tristeţea-mi inundă
Preschimbând-o-n dimineaţă.
Un minut, nimic mai mult,
Lacrimi ai evaporat.
Mi-e de-ajuns să te-ascult.
Ne iubim cu-adevărat!
Numai cu o picătură
Dragostea noastră renaşte
Zburând printre nori mahmură,
Numai Luna recunoaşte,
Cu şiragul ei de stele,
Că iubirea ne ajută
Să trecem de clipe grele
Spre iubire absolută.

Picătură de vacanţă


Voalul zânei se aşterne
Pe-această lume pestriţă,
Limpede, sfioasă, cerne
Cu-o mireasmă de zeiţă,
Vise pline de iubire,
Ne-nvăluie c
a o şoaptă
Sau o dulce asuprire,
Miezul ei pufos aşteaptă
Să plutim, iar ea să pună
Virgulă-ntre zori albaştri,
„Somn uşor!” pare să spună
Zâmbindu-ne dintre aştri.

Noaptea, zâna minunată,
Cea cântată de poeţi,
Blândă, sfântă sau ciudată,
O zână cu epoleţi,
Mă serveşte cu odihnă,
Rugăciuni, vise, speranţă…
Înfiripă-n a mea tihnă
Picătură de vacanţă,
Te aduce printre vise,
Te strecoară lângă mine,
Printre paginile scrise
Să-mi redai clipe divine.