Vis adevărat


Te-am absorbit prin ochi, prin pori şi vene,
M-ai invadat cu viaţă, cu tot ce îmi lipsea,
Cu-n verde crud ascuns adânc sub gene
Şi mi-ai redat cu şoapta fierbinte, liniştea.

M-ai ridicat spre stele, zână fără pecete,
Prin aburul iubirii, feeric, m-ai valsat,
Mi-ai dat un strop de soare din ale tale plete
Şi-o aripă de înger, aşa cum am visat.

Mi-ai hrănit noaptea goală cu raze de săruturi,
Zorii încercănaţi, cu seninul de mai.
Revii acum frenetic, cu alte începuturi
Deşi, mai ieri, în grabă, în urmă nu priveai.

Te-am reînnodat din firimituri de lună,
Cu stropii ploii noastre iar, te-am remodelat,
Ai mai rostit o şoaptă, probabil o minciună,
Nici nu mai ştiu ce-a fost, visam adevărat.

Am învăţat să-nnot prin apele sărate,
Să nu mă las învinsă de nici un muritor,
Să beau din cupe, viaţa adeverită-n fapte
Deşi, sunt o nălucă pe culmea norilor.

Mă vei ascunde poate sub frunza ruginită
Strivindu-mi versul care iubire-ţi picura
Dar, n-ai sa poţi uita o şoaptă nerostită
De stropul plin de suflet care te înconjura.

Te voi păstra, în suflet, cum este scris destinul
Sorbindu-ţi clipa surdă din ghearele uitării,
Te voi iubi şi-n lipsă înmiresmând suspinul
Cu dorul de lumină născut în pragul serii.



Toamnă în suflet


Mi-e sufletul un bob de rouă
În care găzduiesc iubire,
Chiar dacă straşnic mă tot plouă
Cu sloiuri ce tind să-mi răsfire
Inima-n mii de bucăţele.

Mi-e sufletul un bob de grâu
Păstrat precum o pâine caldă,
Stropită cu vin dintr-un râu
În care dragostea se scaldă
Oglindind mii şi mii de stele.

Mi-e sufletul un bob de soare
Aprins în amiezi arzânde,
Luptând prin pete de culoare
Cu şevaletul ce cuprinde
Un curcubeu fără perdele.

Mi-e sufletul rănit de-o toamnă
Venită-n grabă peste noi,
Ocrotesc firul ce mă-ndeamnă
Să-l apăr de vânt şi de ploi
În parcul plin de albăstrele.

Mi-e sufletul o picătură
Cu puteri neobişnuite.
Nu vreau să îl hrănesc cu ură
Ci, cu iubiri nemărginite
Ce-au colorat visele mele.

Cel de acum un an



Mi-e aşa un dor de tine, de n-ai cum să visezi,
Mi-e dor de al tău suflet, de ochii tăi cei verzi,
Mi-e dor de-mbrăţi
şarea şi de sărutul tău,
Îmi este dor de tine, cel ce ai fost mereu,
Cel de acum un an, de-acum cinci luni de zile…
Cel care-mi a
şternea iubire-n multe file,
În multe versuri şchioape, dar pline de iubire,
Mi-e dor de clipa-n care mi-aduceai fericire
Pe un platou integru, cu stele luminoase
În nopţile divine…, vise spectaculoase
S-au spart în mii de cioburi, în zeci de firimituri
S-a frânt colţul de viaţă, acum păstrez frânturi
În scrinul picăturii, prea inundat de tine…
Mi-e dor să-ţi aud glasul! Mi-arde sufletu-n mine!
Oricâte ploi vor plânge peste-a ta amintire,
Nu cred că vor mai naşte vreodat-aşa iubire.
Oricâţi prinţi din poveste mă vor aprecia
Iubirea nostră sfântă n-o vor negocia
Nici dacă ceru-n lacrimi îl vor scălda visând,
Nici un prinţ din poveste nu-mi va intra în gând,
În suflet şi speranţă, în aer inspirat…
Nici dacă-mi vor jura pe cerul înstelat,
Pe roua dimineţii, pe macii din câmpie,
Pe tot ce mă-nconjoară, pe orice poezie…
Nimic nu mă încântă, nimic nu-mi d
ă elan
Decât sufletul tău, cel… de acum un an.

Înc-o slovă


Înc-o slovă ţi-aş aşterne,
Deşi timpul e trecut
Iar tu n-ai să poţi discrene
Ce mai este de făcut.
Încă-o clipă ţi-aş permite
Să-mi citeşti versul ciudat
Ce se zbate, ţipă, simte
Cât este de-adevărat.
Înc-o noapte ţi-aş compune
Dulcele-mi vers de iubire,
Însă n-are rost a-ţi spune,
Te-ai pierdut printre safire.
Înc-o lacrimă fierbinte
Parcă ţi-aş mai picura,
Dar te voi scoate din minte,
Către stele voi zbura,
Fără să privesc în urmă
Trădarea ta s-o topesc,
Fără tine nu se curmă
Drumul pe care păşesc
Mai există încă cerul
Cu suflet pictat de mine
Nu mă va cuprinde gerul,
Ninge peste culmi alpine
Cu fulgi mari, plini de speranţă
Înc-o virgulă voi pune
Lângă punctul de verdeaţă,
Chiar nu-mi pasă ce vei spune
Voi păşi încrezătoare
Pe-un alt drum din piept născut
Îmbătată de splendoare
O voi lua de la-nceput.
N-am să-ţi spun „la revedere!”
Ar fi prea multe cuvinte…
Dar „Adio!”, de plăcere
Rostesc, păşind înainte.

Nu pot să fac prea multe


Ştiu, nu pot să fac prea multe
Fac numai ce pot şi eu,
Păsările să mă asculte
Cum le ciripesc mereu,
Încă nu am întâlnit…

Oceanul să se ferească
De pe ochii mei visând,
Orbul trist să mă citească,
Dar îl voi găsi curând,
Păşind lent spre infinit…

Printre stropii reci de ploaie
Mă voi strecura cum pot,
Chiar de vor curge şiroaie
Lacrimi, nu ştiu să înot,
Dar viaţa n-a luat sfârşit…

Steaua care mă hrăneşte
O voi săruta din zbor,
Chiar dacă îmi zămisleşte,
Pe taraba din obor,
Dorul ce-am agonisit…

Voi pluti ca norul care
Stă ascuns sub raze calde,
Voi împrăştia spre zare
Iubirea ce vreau să scalde
Universul adormit…

Ştiu, nu pot să fac prea multe,
Totuşi nu abandonez,
Picăturile s-asculte
Ploaia, când o fredonez,
Doar în vis am întocmit…