Publicat în Dana Pătraşcu

Nu plânge pentru ce-a zburat


Nu plânge după ce-ai pierdut,
e prea târziu, o clipă costă,
m-ai insultat când m-ai avut,
acum sunt doar o simplă fostă.

Zadarnic baţi din nou la poartă,
sunt ca o ceașcă de cafea
căruia tu i-ai smuls o toartă,
pretinzând că-i dai dragostea.

Sunt cartea ce nu mi-ai citit-o,
căruia i-ai distrus tiparul,
ai răsfoit-o… înrobit-o,
Și ferecat-o ca avarul.

O zi mă cauți cu privirea,
în alta mă azvârli, hulești,
apoi îmi implori fericirea,
deși tu nu știi să iubești.

Nu plânge, totul e pierdut,
n-am să mă-ntorc din pragul porții,
m-ai otrăvit când m-ai avut,
e prea târziu să dezgropi morții

 

Dedicată ”răposatului”. …

 

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Al treilea fiu născut din dor


Azi am aflat când se va naște
al treilea fiu, iubite
Te poartă-n rânduri, recunoaște,
ca pe cel ce m-admite.

Ești singurul pe-acest pământ
care mi-ai dat iertarea,
m-ai reclădit într-un cuvânt
și mi-aduci alinarea.

Ești cel ce-mi pui de ani de zile
esență-n călimară,
cel răstignit pe mii de file,
din zori și până-n seară.

Ești jumătatea mea de viață
și clipa mea senină,
muza cu ochii de verdeață,
respect divin, lumină.

Ești sufletul ce-mi înțelege
metaforele toate,
ești singurul care-mi culege
lacrimile vărsate.

Ar trebui vreo zece vieți,
iubite, să trăiesc,
pentru atâtea frumuseți
de vers, să-ți mulțumesc.

Publicat în Dana Pătraşcu

O viață dintr-un vers


Azi am urcat pe treptele speranței,
I-am pus iubirii șoapte de nectar,
Am luat și-am împărțit clipa vacanței
ca cel mai limpede și frumos dar.

Am deslușit în ochii tăi pădurea,
În inimă un tainic univers
Și-am rătăcit prin mângâieri aiurea
Să-mi pot clădi o viață dintr-un vers.

Azi am urcat cu dragostea de mână
Pe șoapta stelelor fără tăceri
Și-am renăscut din apă și țarână
Să mă iubești mult mai aprins ca ieri.

Publicat în Dana Pătraşcu

Rugă spre Cerul din mine


 

 

 

 

Ai înceta să plângi, Cerule,
De ți-aș săruta mugurii?
sau doar tulpina copacului
căruia i-am urlat:
„mi-e dor de-un zâmbet adevărat! ”
ți-ar putea opri lacrima? 


Spune-mi!
Pot săruta tulpina stelelor,
Călcâiul mesteacănului,
Visul teilor,
Floarea lunii, și…
îți pot promite că
nu mă voi atinge de floarea soarelui.
Nu trebuie să mă crezi, oprește doar ploaia!

 

 

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Prea târziu


autor O picătură de suflet
(Daniela Pătrașcu)
21.04.2017

Am înțeles că totul se plătește,
că geana dimineții nu se lasă,
decât atunci când Luna poruncește
să ne întoarcem, mistuiți, acasă.

Am înțeles că visele se curmă,
că unele din ele răscolesc,
că-n liniștea aceea de pe urmă
doar eu și numai eu mai hotărăsc.

Că-n lumea ta totul este minciună,
iar pașii mei aici se vor opri,
niciun amic nu are cum să-mi spună
care mi-e drumul, cum mi-l pot croi…?!

Am înțeles că viața ta nu are
de unde să-mi mai dea cerul senin,
când l-am avut, l-ai smuls din depărtare
și mi-ai dat flăcări, crivăț și venin.

Acum e prea târziu pentru iertare
nu mai ai dreptul s-o implori măcar,
sunt un noian de versuri plâns din zare
și-am înțeles că-n viața mi-ești coșmar.

Nu te mai pot împovăra cu mine,
izvorul lacrimilor mi-ai secat,
mă duc acasă, așa e mai bine,
de te-am iubit sau nu… am încetat.

Ai să mă uiți ca pe o zi ploioasă
sau ca pe-o foaie verde de trifoi…
nu mai am loc în viața ta și-n casă,
nu mai e loc de mine între noi.

Nici cerul nu mai poate să îndure
atâtea lacrimi și atâta chin,
e mult prea multă umbră în pădure,
e mult prea mult… acesta nu-i destin.

Publicat în Dana Pătraşcu

Ziduri de plumb


Când iubești un zid de piatră
totul pare incolor,
înzecit, sufletu-ți iartă,
în flăcări zaci sub covor.

Dai să te ridici o vreme
zidul rece te oprește,
trupul neîncetat îți geme,
ura zidului strivește.

Te privești cu ochii minţii,
totul e fenomenal,
trezești morții, implori Sfinții
să te smulgă ca pe-un val.

Te strecori cu-ndemânarea
lacrimilor tale multe
și iubești cerul și zarea,
zidul nu vrea să te asculte

Nu-nţelege că te arde,
nu vede cât te doboară,
curgi în lacrimi miliarde
pentru-a nu știu câta oară.

Vântul ai vrea să te-adune
de prin crengile uscate,
zidu-i zid, urlă și spune
că tot el are dreptate.

Nu poți deveni o boare
nici măcar pentr-o secundă,
faci totul, dar totul doare,
nimeni nu vrea să te-ascundă.

Aștepți ziua care vine,
poate, poate vei zbura,
zidul cel de lângă tine
nu te poate măsura.

Publicat în Dana Pătraşcu

Răsăritul meritat


Pășind pe jar cu lacrima pe buze
mi-am făcut loc pe zorii clipelor,
lăsând frunzele toate să m-acuze
c-au ruginit din vina șoaptelor.

Toamna, căzută pe pământul rece,
istoria o repeta mereu,
iar noaptea gri încerca să mă sece
deși știa că-l am pe Dumnezeu.

Din mine s-au născut râuri de vers
ce-au mângâiat suspinele pe frunte,
au infiltrat iubire-n suflet șters
și-au plăsmuit un drum curat spre munte.

Vreau ca de mâine să-mi vibreze cântul,
liniștea cea râvnită să mă-mbrace,
iar zâmbetul să-mi legene cuvântul
și sufletul, ce-n versuri să se joace.

Să nu îmi mai implor nicicând sfârşitul
cum am făcut-o de atâtea ori,
prezentul să-mi ofere răsăritul
pe care-l merit, rouă, zâmbet, flori.