Vine sfârșitul


La un strop de vișinată,
și ciorba pe aragaz
mă gândesc cum s-o fac lată
să v-o tot fac în necaz,
și v-anunț așa cu foc
ca să vă iau piuitul,
că nu mai aveți noroc,
de mâine vine sfârșitul.

Să nu cumva să v-opriți
ca și caii la răscruce
anunțul distribuiți
să vedem unde ajunge…?!?!
eu l-am scris în graba mare
că n-am timp să mai gândesc,
v-am spus că fac de mâncare
după… vreau să m-odihnesc!

Ce te miri așa măi frate?
tu nu vezi ce se întâmplă?
unii-n față, alții-n spate,
ceilalți, ca păduchii-n tâmplă
se înghesuie, se-agită
de parcă n-ar avea loc
nici pe sobă, nici pe plită…
oameni fără de cojoc…

Mâine, după cum se știe
vine încă un sfârșit…
ce te miri așa bădie
încă nu ai share-uit?
vestea-i tragică oricum,
timpul n-ai cum să-l oprești
Septembrie-i dus de-acum
mâine doar… și-apoi zâmbești.

 

 

Reclame

Un alt strop de proză


               Iubirea pe care mi-o descria el semăna cu… hârtia neagră, mototolită, boțită mai bine zis, pe care o îndesam în botine când nu le mai purtam, să nu se mototolească și ele peste vară… Acea hârtie, un bulgăre negru de nimic, folositor sau nu, peste care nu pot băga nici măcar laba piciorului, se descria ca fiind ceva fără de care nu voi putea supraviețui deoarece… devenisem masochistă și nu mai aveam timp să mă mai iubesc pentru că… iubeam și… trebuia să-mi fie de ajuns. 

            Iubirea lui semăna cu un kg de fructe pe care le cumperi dar nu le împarți cu nimeni. Le speli sau nu, le mesteci sau nu, fierbi sau nu… la un moment dat, devin fecale, nu gem. Nici măcar compot, deoarece compotul nu-i făcea bine nici în zilele când zăcea în pat, țintuit de o criză de bilă… tratată cu două, trei pastile de colebil, patru, cinci aspirine și un paracetamol, sau un furazolidon, depinde de la caz la caz… (el le știa cel mai bine, eu nu mai iau pastile de mult și nu mă interesează cu ce se ocupa industria farmaceutică), toate înghițite pe rând cu câte un pahar de bere. Paharul păstrat mereu în frigider, la rece, ca nu cumva să-l zbârnâie vreo muscă… poate chiar una care venea în excursie din curte unde bântuise fecalele lui Aris, câinele Dianei, chiriașa de la apartamentul 1, care transformase curtea într-un wc și din această pricină telefonul lui iubit, era plin de poze cu fecalele lui Aris… așteptând într-un folder ca google-ul să-l premieze probabil pentru cele mai multe poze cu rahat de câine pe milimetru pătrat din istoria Cotroceni-ului.  

          Iubirea lui răsuna mai ales atunci când încercam să-i  explic că nu mereu are dreptate, deși, sincer, niciodată nu avea, dar îl mai lăsam uneori să creadă că are, să se bucure și el încă un pic de ceva inexistent. Mereu mă făcea nebună, mereu spunea că a avut dreptate cel care a spus că poeții sunt nebuni, numai că el și-a dat seama foarte târziu…  poate prea târziu. 

          Iubirea lui, cea care exista numai în fața vecinilor și a cunoscuților, cea mai valoroasă comoară pe care o purta cu el peste tot, dar nu și acasă, pentru că o uita pe scară, în fața ușii de la intrare, sau poate o ascundea în tomberoanele din curte, se topea în paharele care nu se mai opreau… pahare care își scoteau aerul din ele începând de pe la orele două din noapte și terminându-se doar atunci când îl lua somnul. 

          Nici nu e un caz izolat… sunt așa de mulți identici sau asemănători care nu vor recunoaște niciodată că sunt alcoolici… Am încercat, jur că am încercat să-l înțeleg, să-i explic cu frumosul că nu cred că stă scris undeva că pastilele se iau cu bere. Am încercat să-i sensibilizez papilele gustative cu dulciuri, cu diferite feluri de mâncare, pe care le lăuda trei ore după ce le mânca, dar erau zile întregi când nu se atingea de nimic… ba da, se atingea de pahar… nu doar de unul, de mai multe, de sticlă, nu, nu doar de una… de trei… da, trei sticle de doi litri și jumătate. Nu știu unde intrau, nu știu când le golea…. avea destul timp… căcălău… cum repeta el după ce a auzit-o pe vecina Diana spunând, probabil fiind mai mult ca sigură că el o asculta la fereastră, curierului care i-a adus frigiderul… „Am bani căcălău pe card”… iar el repeta asta de zeci de ori pe zi… făcându-mi capul calendar… din iubire… 

          Iubirea nu va însemna niciodată ceva care se transformă, își pierde din proprietăți, aduce dureri, îngrădiri, lacrimi… nopți nedormite, zile fără hrană,… clipe fără suflet, lacrimi irosite fără număr..

            
          IUBIREA este sentimentul pe care Dumnezeu ni-l oferă când ne naștem. Ne iubim din naștere părinții, bunicii, frații, surorile. Probabil și vecinii sau nașii. Mai târziu învățătoarea… apoi colega sau colegul care ne-a împrumutat un pix. În adolescentă iubirea aduce Împlinire, sex și zâmbet, al tău sau al copiilor pe care i-ai dăruit sau ți-au fost dăruiți. La maturitate iubirea trebuie să aducă respect, încredere și speranță. Nimic nu funcționează cu nimic, una fără alta nici atât. Decât jumătăți de măsură, mai bine două întreguri. Iar dacă unul din ele îl strivește pe celălalt pretinzând că îl iubește… întregul nu-și are rostul. Păcat de timpul pierdut…

Un strop de proză


                   „Devin nimic într-un nimic pe care numai nimicu-l poate nimici”… mi-am spus la doar o săptămână după ce l-am iertat pe ucigașul visurilor mele… și ce curat visam, nici nu vă imaginați, atât de curat încât soarele-mi zâmbea zilnic împletindu-mi drum prin ploi.

                           Stelele-mi mângâiau sufletu’ limpezindu-mi amărăciunea în care mă rătăcisem cu ceva vreme în urmă. Bineînțeles că nu mă așteptam ca nimicu’ să înțeleagă ce am vrut să spun despre el… Într-o zi chiar mi-a înjurat, cum s-a priceput mai bine, singurul suflet pe care-l mai am, îl port și îl voi purta toată viața în piept, cel care niciodată nu mi-a promis că nu mă va otrăvi, ca după scurt timp să o facă, pentru că niciodată nu a avut otravă ascunsă sub pardesiu, cel care niciodată nu mi-a promis ceva, dar mereu îmi făcea surprize, și nu oricum, ci din cele din care eu puteam da naștere unui alt volum de versuri… cu care să ung sufletul cititorului.

                    Criminalul meu de vise, vers și suflet îmi lua zilnic clipele, minutele, orele, aerul, apa, ba nu, apa nu, pentru că nu-i plăcea apa, deși mai gusta din când în când, se mai și spăla din când în când, mi le așeza una câte una, una după alta, în așa fel încât demnitatea mea să nu mai aibă de suferit pentru că… ceea ce nu va mai exista în scurt timp, nu va avea cum suferi.

                   L-am iertat atunci, uimind pe toți cei ce mă vor OM și mă știu OM de o viață, l-am iertat îngenunchiată fiind de învinuirile lui, de jignirile fără număr aduse în momentele cele mai de „soi”, ale clipelor în care, de obicei OAMENII sărbătoresc primele zile sau primele nopți ale unei vieți noi… L-am iertat, deși, nu știu câte persoane ar ierta lauda, minciuna, trufia, ura, gelozia, otrava,… și încă vreo trei zeci de mii de defecte pe care nu le vedea niciodată de aceea pentru el toate acestea erau comportări firești. Nici măcar teama de singurătate nu i-au reținut comportările. Masca bărbatului care își protejează femeia s-a topit într-o noapte, în aceea noapte în care mila față de el a luat locul iubirii. Acea noapte pe care a transformat-o într-un coșmar ucigând cu un singur pumn viața din mine, trecutul, prezentul și inevitabil viitorul…

                  Azi îmi e milă de el, este doar un criminal de vise, îl iert, dar nu-l mai pot păstra în sufletul meu. Ce e mult strică, până și prea mult nimic strică. Devin nimic și nu e bine deloc. Încă mai am de scris… Încă sunt OM… chiar dacă nu locuiesc în buricul orașului, chiar dacă pentru modelarea mea nu și-au depus efortul câteva bone, zeci și zeci de educatori, profesori, părinți, neamuri… neam de neam, nu așa oricum… eu am fost trimisă pe pământ de Dumnezeu cu o cruce în spate, una în piept și alta în suflet, cu un dar pe care trebuie să-l dăruiesc la rândul meu, altfel devin NIMIC și nu vreau.

Regăsire


Mă pierdusem într-o bucată de piatră…
da, da, da!… de ce te miri atât?!?
de parcă nu ai mai fi întâlnit fire de nisip
izvorând din șoapte de Lună
sau urlet de stâncă sub lespezi de nori…

Mă lungisem pe-o noapte încinsă,
pe stelele aprinse din mila Soarelui
care stătea să cadă de dor de pe cer
și-am ațipit într-un târziu
spălându-mi noaptea cu tine…

Mi-am pătruns amintirile cu glasul tău
și sufletul mi l-am zdruncinat
ca pe o stavilă îmbuibată cu lacrimi
din care ne hrăneam amândoi
de câte ori ne priveam în rărunchi.

Și nici măcar nu am visat vreodată
că norii noștri ne pot eticheta
cu numele celor doi aștri…
și ne vor plimba razele
dintr-o parte în cealaltă a nopților.

Nici măcar timpul nu s-a ocupat cu locul acela…
ori locul nu-și mai ocupa timpul cu mine,
sau invers,
cine poate ști în ce loc mă pierd pe timp de furtună
sau în ce timp îmi inunzi trupul
regăsindu-te așteptându-mă.

O lună de când exist


               Mă apăr de tine amintindu-mi clipele de zgură cu care îmi băteai obrazul bătătorit de atâtea fraze căptușite cu migală în fotoliul vechi și ponosit, pe care îl păstrai ca pe o medalie ruginită de timp, a veteranului tău tată, Dumnezeu să îl odihnească și să-l trimită uneori în visele tale… să îți arate el unde ai greșit… Eu ți-am explicat zadarnic… Poate el, născut în aceeași zi cu mine, doar că eu la câțiva ani diferență, să reușească să îți explice ceea ce nu ai înțeles și nici nu îți dai osteneala să o faci.

                           Mă apăr de tine, cel care m-a cucerit ca pe o redută, așezându-se doar după ce mă așezam eu, cel care îmi oferea brațul atât de elegant și zâmbitor, cel care mă urca pe culmile inimaginabile ale respectului, iubirii și prețuirii… până într-o zi când poleiala aceea, despre care vorbeam în unele pagini ale romanului meu, s-a desfăcut, transformat în bucățele mici, rebele… iar gura ta, vorba Deliei, a început să rostească atât de ușor cuvinte negre, neadevărate, necuvinte, nedorințe, nesăbuințe, nesăbuite picături de alcool… îmbibând pereții aceea reci, negativi, gri, mult gri… pe care Nectarina mi i-a descris ca fiind o peștera în toată regula. Nicoleta a adunat din lucrurile ei cât a putut de iute și s-a dus cu Dumnezeu, lăsând în urmă multe, poate prea multe…

Mă apăr de tine, cel care ai încercat să fii o vreme, până când m-ai prins în ghearele nevăzute ale perversității tale, amintindu-mi nopțile în care lacrimile nu se oboseau să se oprească, gândurile nu se oboseau să își vadă de drum și să mă lase să dorm și eu o noapte de la cap la coadă… amintindu-mi cum îmi venea să urlu de ciudă când vedeam că nu mai ești tu, cel pe care îl cunoscusem cu ceva timp în urmă… sau cel puțin așa credeam, deși TU nu ești decât cel care ești acum și de care voi reuși să mă debarasez când voi realiza cât ai putut fi de parșiv.

                     Doare, DA! Doare pentru că nu m-am gândit nicio clipă că vei reuși să faci din mine ceea ce nicicând nu m-am visat. Un topor…. Un topor care taie foarte adânc și bine, în carne vie, liniștea sufletului. Un topor care lovește necontenit stelele și taie rotunjimea Lunii pe din două, ascunzându-și lumina într-o singură jumătate, cea care se presupune a fi nevinovată. Dar oare cine poate spune cine este cu adevărat vinovat în această noapte a zilelor noastre? Nici nu știi de câte ori mă învinuiesc, în gândurile care nu-mi dau pace, că nu am fost destul de tolerantă, de blândă, de femeie… nici nu știi… Norocul meu că mai am încă prieteni, pe care tu ai încercat să îi descrii după chipul și asemănarea ta. Ei mă trezesc la realitate. Mă zguduie din toate încheieturile și ridică din haosul și mocirla în care m-ai afundat. Îi ascult, le povestesc exact așa cum au decurs toate și uimiți mă întreabă: ”Cum ai reușit să suporți așa ceva? Este un monstru cu chip de om… suntem totuși în 2018… Tu ai un har de la Dumnezeu, nu trebuie să-l neglijezi, înțelegi? Nu trebuie…!” Doamne, și câți mi-au spus-o… de parcă s-au vorbit între ei, deși nici nu se cunosc între ei… Numai tu nu mă lăsai să scriu răpindu-mi tot timpul cu vorbele multe aruncate anapoda, cu drumurile săptămânale la magazin, de unde îți făceai plinul pentru următoarea săptămână, cu poveștile interminabile la adresa prietenilor tăi, doi sau trei, care, deși ți se aseamănă, se folosesc de tine ținându-te de vorbă la telefon când nu ai tu chef, sau chemându-te să îi ajuți să își rotunjească averea… după spusele tale… Și uite așa au trecut atâtea luni iar eu nu am reușit să scriu nici măcar un rând… când?  Nu m-aș fi putut concentra… de aceea mă jucam circa treizeci de minute pe telefon, să-mi mai eliberez mintea de răutățile pe care le auzeam și vedeam la tine…

Și eram așa de sigură că mă vei iubi din ce în ce mai mult, lună de lună… pentru că… nu mai știu de ce credeam asta…

Acum o lună îmi adunam hainele și le îndesam în bagaje, azi îmi adun gândurile și le îndes în adâncul sufletului meu promițându-mi că te voi uita… O prietenă mi-a spus azi să nu mai pun suflet în nicio relație, să nu mai sufăr, să nu mai plâng, să nu-mi mai transform ochii în izvoare… Nu pot! Ce vină oare are acela care, va veni probabil într-o zi în viața mea și, comportându-se ca și tine, doar pentru că așa este firea lui, iar eu, crezând că după o vreme își va da jos halatul de om descoperindu-și ”calitățile”, să-i dau cu sete două perechi de palme… așa… în amintirea ta…?!?

Totul devine cenușă, totul doare, primăvara asta târzie a uitat să aducă florile la întâlnire… ca și tine…

Mă voi ridica și de această dată, nu am voie să stau așa mult… e timpul să scriu. Trebuie! Bine am revenit!

Acasă


 

Acasă ești acolo unde norul
e cald, e frig și ger nestăpânit,
unde canicula îți fierbe zborul
și omenia nu s-a irosit.

Acasă ești acolo unde zorii
nu încetează a se revărsa,
unde iubirea deapănă fiorii
ce-n plete tind a curge și-a valsa.

Acasă ești acolo unde noaptea
Cerul te poate binecuvânta,
unde citești cu patimă din cartea
din care îngerii îți vor cânta.

Binecuvântată


 

O familie de ceară
Mi-a spus că-s o menajeră,
Crezând că o să mă doară
C-am venit din altă eră.

Că nu tai frunze pe stradă
Aşteptând să treacă viața,
Nici fluturii din ogradă
Nu-i înlătur dimineața.

Mi s-a spus că-s impostoare,
Că n-am cum să spun că eu
Sunt atât și-atât de tare
Avându-L pe Dumnezeu.