Am…


mers înainte
oricât de înalt mi-a fost muntele
aruncat înaintea mea,
oricât de mari au fost stropii
ploilor reci,
oricât de albe
au fost cearceafurile,
scrobite cu dinții fiarelor,

am
ridicat ochii și-am pășit
deplin încrezătoare,
am adus zâmbetul înapoi
pierdut în largul mărilor
am răscolit în peștera
nedreptăților
și-am ascuns durerea
în adâncuri.

am
asistat la tot ceea ce visam,
la tot ceea ce atingeam,
la tot ce mă ținea pe loc
și încerca să mă amăgească.

am
ceea ce mulți își doresc
și nu vor putea avea niciodată
oricât de multe moșteniri au primit,
oricât de multe drumuri au bătut,
nu vor atinge niciodată speranțe mele
cu lacrimile.

am
convocat norii
la ședință
și-am adunat lacrimile cerului
în palmele implorând iertare,
am deslușit veșmintele clipelor neînțelese
și-am șoptit AMIN adunându-mi degetele
a avuție.

am
un Tată, un fiu și un Duh Sfânt
care-mi vor ști mereu durerea.

Reclame

Vorbe de dor


De-aş ştii să nu-ţi mai ascult glasul
şoptindu-mi dulce, te ador,
de-aş inventa în noapte ceasul
când nu voi suferi de dor,
.
Aş putea împleti cuvinte
fără de care să măsor,
dorinţa mea cea mai fierbinte,
de-a mă scălda-n vorbe de dor.
.
De-aş învăţa să-ţi pun sărutul
sub cap, când somnul nu-i uşor,
să nu mai sfâşii aşternutul
topindu-mă-n vorbe de dor.
.
Aş învăţa să-ţi strivesc clipa
pe buzele fripte de dor
şi aş îndepărta risipa,
şoptindu-ţi dulce, te ador!

Nu știu…


Eu nu știu să storc lacrimi
Din cerul meu imens,
Eu știu să mângâi inimi
Cu-o rimă prinsă-n vers.

Eu nu știu câte strofe
Mai am de așternut,
Știu că sub catastrofe
Poate fi conținut.

Eu nu știu câte stele
Mai am de contemplat,
Știu că-n clipele grele
Doar tu m-ai consolat.

Eu nu știu cât de pură
Îți par de la distanţă
Știu că-s o picătură,
Doar tu îmi dai speranţă.

Eu nu știu dacă viaţa
Va fi mereu cum spui,
Știu că ești dimineața
Și leacul dorului.

Eu nu știu să-mpletesc
Urzeli fără de minte,
Eu știu că te iubesc
Din suflet și cuvinte!

Eu nu știu să oftez
Când sufletul mă doare,
Știu că mă întristez
Când ești în depărtare.

Eu nu știu să suspin
Când soarele apune,
Îmi e viaţa un chin
Când ești plecat în lume.

Eu nu știu să m-ascund
Dup-o perdea de vise,
Eu te iubesc profund
Și tot ce simt, stau scrise.

Eu nu știu dacă zorii
Vor revenii cândva,
Știu doar că cititorii
Mă pot invidia.

Eu nu știu cine știe
Concret ce simt, ce scriu,
Știu doar că-n poezie
Sufletul ți-l descriu.

Eu nu știu viitorul,
N-am cum să-l deslușesc,
Știu că sunt autorul
Purului ”te iubesc!”

Eu nu știu dacă cerul
Zâmbește-n timp ce dorm,
Dar n-am s-ascund misterul
Că te iubesc, enorm!

Să-ți fiu leac


Te-aș încălzi cu-a mea iubire,
Ți-aș da să bei sărut fierbinte,
Aș chema luna să deșire
Razele-aprinse din cuvinte.

Ți-aș îndulci ceaiul cu miere
Culeasă de pe a ta gură,
Să-ți răpesc trupul din durere
Ți-aș da suflet peste măsură.

Pe note de iubire pline
Ți-aș așeza parfum de floare,
Să sorbi în noaptea care vine
Dragostea mea nemuritoare.

Sub așternut, ți-aș pune stele
Să-ți fiu aproape-n orice clipă,
Cu toate paginile mele
Să-ți dau a dragostei risipă.

Să-ți iau durerea ca pe-un fleac,
Într-o secundă s-o topesc
Iar, trupul meu devenit leac,
Să-ți spună ce mult te iubesc!

Aceeași


De ce pășesc pe aceeași stradă?
Nici nu mai știu, cred c-am uitat,
Fiindcă doream să mă mai vadă
Norii care m-au fermecat.

De ce mă scald cu-aceeași apă?
Fiindcă sunt doar un vărsător,
Lacrima mea nu-i solz de ceapă,
Lacrima mea curge de dor.

De ce visez cu-aceeași geană,
Pe-aceeași pernă ca și ieri?
Fiindcă în noaptea pământeană
Am sculptat multe primăveri.

De ce îmi rog a mea tăcere
Să se reverse-n asfințit
Și nu invoc lapte și miere
Șoaptelor care-au ațipit?

De ce sărut aceeași gheaţă
Cu buze tremurânde, reci?
Fiindcă nu vreau din a mea viaţă
Să mai fii nevoit să pleci.

De ce aprind aceeași torţă
Și-aceeași candelă mereu
Fiindcă iubirea mea-i o forță
Ce vine de la Dumnezeu.