Publicat în Dana Pătraşcu

O viață dintr-un vers


Azi am urcat pe treptele speranței,
I-am pus iubirii șoapte de nectar,
Am luat și-am împărțit clipa vacanței
ca cel mai limpede și frumos dar.

Am deslușit în ochii tăi pădurea,
În inimă un tainic univers
Și-am rătăcit prin mângâieri aiurea
Să-mi pot clădi o viață dintr-un vers.

Azi am urcat cu dragostea de mână
Pe șoapta stelelor fără tăceri
Și-am renăscut din apă și țarână
Să mă iubești mult mai aprins ca ieri.

Anunțuri
Publicat în Dana Pătraşcu

Dor de noi


Mi-e dor de mine,
cea care nu deschideam ochii
până nu îmi sărutai pleoapele,
cea care nu rosteam cuvântul
până nu îmi adorai silaba,
cea care nu expiram
până nu inspirai,
cea care nu plouam
până nu frigeai ca soarele în luna iulie,
luna nașterii tale,
și tremuram ca februa­rie,
luna nașterii noastre.

Mi-e dor de noi!
Niciodată nu ne vom pierde,
pentru că ne-am născut pentru noi.

Ridică-mă pe palma ta
și sărută-mi călcâiele
cum făceai de obicei…
Mi-e dor de mine,
cea care îți modela cuvintele,
le colora cu sufletul
așternându-l în versuri fără preţ.

Mi-e dor de mine…
sunt la șase ore distanţă de tine…
și totuși ne desparte

doar o picătură.

E stropul pe care-l voi bea

în această noapte în cinstea ta…

Acum pot zâmbi…
Eşti aici… în sufletul meu. Pe veci.

Publicat în Dana Pătraşcu

Șapte ani… într-un cuvânt


Șapte zile, șapte nopţi,
Șapte struguri albi și copţi,
Șapte vesele silabe,
Șapte moși și șapte babe,

Șapte pași spre fericire,
Șapte ani, ani de iubire…
Șapte ani se împlinesc
De când scriu și te iubesc…

De când ochii ți-am zărit
Și în ei m-am rătăcit.
De atunci încerc mereu
Să răzbesc pe drumul greu,

Să te pun la încolțit,
Să-mi spun că ai luat sfârșit
Dar cu cât mă zbat mai greu
Mă topesc în dorul tău.

Încerc să te pun deoparte,
Ca pe o filă de carte
Pe care am răscitit-o,
Deși nu am răsfoit-o…

Să te-mpătur într-un scrin
Dar întâlnesc doar venin.
Tu ești totul, ești culoare,
Raza mea verde de soare…

Tu ești tot ce am mai sfânt
Și mai drag pe-acest pământ.
Restul… peste generatii,
Sunt doar niște… imitații.

Toți ar vrea să mă iubească
Dar n-au credință cerească
Și iubire cum ai tu,
Să-mi dezgheţe sufletu’

Din noi și-a noastră ființă
Trecută prin suferință
Fără de asemănare,
S-au născut raze de soare…

Mii de versuri au prins viață,
Noaptea a redat speranță,
Zorii au pictat voios
Chipul tău cel luminos.

Stropi de vers dictat în noapte,
Oricât ai fost de departe
Sau de-aproape, n-a contat…
Ne-am iubit, nu ne-am uitat.

Acum ne-am maturizat,
Șapte ani te-am așteptat,
Și-ncă te voi aştepta,
Doar tu mă poți accepta.

Doar tu mă poți împlini,
Ani la rând, noapte și zi,
Versul meu, în el te poartă…
Nu-i poveste… asta-i artă.

Doar tu ești cel ce m-adună,
Risipești, ridici la lună
Și mă cobori pe pământ…
Eşti totul… într-un cuvânt.

 

 

 

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Nopți de granit


Aștept să mi se facă seară,
Să-mi scutur ochii de necaz,
Să mă adormi pe prag de vară
Sărutând râul din obraz…

Mi-aș pune zborul pe hârtie
Adăugându-i fulgi de cer,
Nimeni pe lume să nu știe
Ce-nseamnă lacrimă și ger.

Mi-aș pune lacrima pe soare
Să mă ascund sub curcubeu,
Să vă rămân pe veci datoare
Cu versul de la Dumnezeu…

Aștept să mi se facă iarnă
De sub nopți dure de granit
Lumina să mi se discearnă
Din trupul ars în jar mocnit.

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Trezește-mă la viață!


Și azi mi-e dor de tine,
parcă mai mult ca ieri…
Oare mi se cuvine
atât de multe seri
cu lacrimi fără număr
și fără de senin… ?
atâta ger și zloată
și-atâta dor și chin?

Am înțeles că mie
așa mi-a fost destinul,
Galben – de păpădie,
Verde – precum pelinul,
Roșu – ca marea-n valuri
când a rescris destine
triumfătoare-n hamuri…
Oare mi se cuvine?

Mi se cuvine dorul
ce-l port cu-atâta jale
în piept, și nu-mi iau zborul…
Oare ce-mi stă în cale?
De ce n-am dimineață
zorii să mă aline?
Trezește-mă la viață!
Și azi mi-e dor de tine!

 

 

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Paralelism


 

 

 

Nici nu-mi mai pasă
de stațiile rămase
de lumina care s-a stins
la capătul tunelului,
de fluieratul trenului,
de vagoanele goale,
de călătorii torturați
de țipetele roților,,
roțile alea ce luptă…
fără oprire…
nu le auzi?

Ele înving timpul,
îl calcă în picioare,
îl strivesc pe șinele alea înghețate,

ca pe o amintire
pe care nu am unde să o ascund
și o privesc lipită de buza roții…
o împing, se duce… dar,
se întoarce imediat…

nu-mi mai pasă
de becul pe care
vrei să-l schimbi
cu o rază de soare…
sau stea…

nu mai contează,
oricum vom rămâne
striviți de șinele căilor ferate,
timpul nu va cădea perpendicular,
ci secerat de dor.

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Mai mult vers decât mi se cuvine


M-am înțepat într-un vers
încercând să-mi șterg o lacrimă
ce se chinuia să nu se nască,
tremurând ca marea între țărmuri.

Catargul lui s-a înfipt
în buricul inelarului

Sângeram un poem
despletit,
dospit în flăcările dorului
de a-mi săruta degetele,
unul câte unul.

Lacrimile nu-mi mai curg simetrice,
ochii se întrec în metafore…,
care mai de care mai darnic,
care mai de care mai versificate.
unul lăcrimează vers alb,
celălalt rime bătătorite.

Ce s-ar fi întâmplat
dacă aș fi avut mai mulți ochi
decât mi se cuvine?

Cu ce fel de vers aș fi nins pagina vieții?