Resemnare


Am vrut să-ți scriu ceva cât o scânteie
Dar am sclipit o clipă și-am uitat,
M-am tot gândit, dar n-am nicio idee
Ce-am vrut să-ți spun, deși e-adevărat.

Am vrut să-ți spun că lumea se sfârșește
Dar aș minți, și-ar fi mare păcat,
Că sufletul meu nu te mai dorește,
Nici asta nu-i deloc adevărat.

Am vrut să-ți spun o vorbă, numai una,
Nu am avut cui să i-o mai rostesc,
Tu știi prea bine că urăsc minciuna
Și doar cu tine pot să mai zâmbesc.

Am vrut să-ți spun c-am devenit scânteie
Că te-am ascuns în zorii următori,
Dar vezi tu, eu nu am nicio idee
De voi putea să trag atâtea sfori.

Nu am prea multe pile-n catedrale,
Nici printre doctori nu m-am infiltrat,
Ei sunt prea sus, eu curg mereu la vale,
Cu sufletul, de lacrimi, amputat.

Am vrut să-ți spun două cuvinte parcă
Dar ți le-am repetat de mii de ori,
Încât acum sunt singură pe-o barcă,
O lacrimă zvântată de culori.

De ce mi-aș pierde timpul cu istorii
Care de care mai ieșite din comun
Când orice-aș face, nu te dau uitării,
Doar – te aștept – … atât voiam să-ți spun.

 

Reclame

Înger de zăpadă


Îmi e așa de teamă iarna,
totul e de-o singură culoare,
lacrimile-mi sunt identice,
amintirile-s incolore,
urmele pașilor tăi… albesc.

Nu e nevoie să deschid umbrela,
mă pot ascunde de stele,
îmbrăcată în dorul tău,
undeva, oriunde, totul e alb,
iar eu ning…

Ning cu poeme,
cu crengi de brad, cu ceață și ger,
cu colinde, cu singurătate…
cu șoapte pierdute-n zadar,
suspinând,
implorând culoare
ning cu nămeți vineți de frig.

Ning
brodând bulgări de zăpadă
la poarta iernii
care mă înspăimântă.

Deszăpezirea
nu o poți face decât tu,
îngerul meu de zăpadă.
Ninge-mă!

La picioarele lacrimilor


Spune-mi că vei fi aici când
voi împrumuta în grabă
aripile porumbeilor,
când voi împleti amintirile de ieri
cu cele de mâine și
mă voi topi la pieptul tău
ca un vis.

Spune-mi că n-ai să mă lași
pradă zorilor înghețați,
strivită de singurătate,
înjosită de șinele căilor ferate.

Spune-mi că vom avea
zborul nostru,
scena noastră,
lacrimile noastre
verzi și albe.

Spune-mi că
nu e timpul pierdut,
că mâine
îmi vei descrie zilele
și nopțile care vor urma.

Spune-mi că noi
vom aduce la mal
tot ceea ce s-a rătăcit în larg,
toate iubirile pierdute,
toate lacrimile care-au condimentat
marea și oceanul,
toate stelele care s-au sinucis
aruncându-se în mare
ca mine la picioarele lacrimilor.

Minte-mă pentru prima
și ultima dată,
așa cum eu te mint mereu
că te voi uita,
cândva!

Ochii lui


Sunt verzi,
vă spun cu mâinile pe suflet,
cu mâinile pe soare
și pe cer…

sunt verzi
ca iarba-nrourată-n cântec,
în leagăn de splendoare
și mister.

sunt verzi
așa cum n-am putut găsi
în  lumea asta plină
de-ntuneric

sunt verzi,
exact așa cum nu-i poți părăsi
când ei ți-au dat lumină,
pic cu pic.

sunt verzi,
așa cum n-am să pot descrie
în vis de dragoste
multicolor.

sunt verzi,
vă jur, dar hărăziți doar mie
o simplă pacoste,
ce îi ador.

Să pot zbura


Am să m-agăţ de tot ce mă-nconjoară
Să pot păși numai cu tine-n gând,
N-am de ales, ești singura comoară
Care m-ajută să zâmbesc plângând.

Am să m-agăţ chiar și de frunza moartă,
De visele ce nu le-am împlinit,
De lună chiar, de stele, zori, de soartă,
De tot ce-nseamnă noi, de asfinţit.

Am să m-agăţ de lacrima brodată
În ziua când ai hotărât să pleci
Fără să știi de voi putea vreodată
Să traversez oceane de dor, reci.

Așa voi izbuti să-ţi mângâi clipa,
Sub greutatea anilor pusti,
Păstrându-mi neştirbită-n zbor aripa,
Cândva, spre tine, să pot năpusti.

Eu am murit și-am înviat prin tine


Te-ai întrebat dacă mi-aduc aminte
Glasul pe care nu l-am auzit
De patru ani, dar îl păstrez în minte
La loc de cinste, cel mai chibzuit.

Nu te-ai gândit de câte nopți sunt plină,
De câte zile supraviețuiesc,
De câte clipe mor fără de vină
Și cât mă sting pentru că te iubesc.

Eu am murit de-atâtea ori iubite
Încât o moarte-n plus nici nu contează,
Aș fi trăit, dar nu-mi aduc aminte
Cum să clipesc, iar asta dăunează.

Eu am murit dând zborul meu pe fluturi,
Și lacrimi ploilor torențiale,
Mi-aș fi dorit, firește, să te bucuri
Ținând la piept fiorul vieții tale.

M-am întrupat din lacrimi și suspine
Și-am învățat din nou să te iubesc
Mai mult decât știai, pe culmi alpine,
Din motiv unic, supraomenesc.

M-am întrupat din dor și depărtare
Și-am învățat să te păstrez cu grijă,
Deși sufletul încă mă mai doare
Ca și când am în inimă o schijă.

Eu am murit de-atâtea ori iubite,
Încât o moarte-n plus ar fi o glumă
Ce s-a născut când mi-am adus aminte
Că numai Dumnezeu poate s-o spună.

Eu am murit și-am înviat cu tine
Purtându-ţi dorul fără de măsură
Te-am îmbrăcat și dezbrăcat, în fine,
Cu dragoste, speranță, vis și ură.

 
 
 

 

Dialog


 – Tu ce mai faci? Cum te descurci cu viața?
Eu o împart cum mă pricep mai bine,
deși n-am reușit să-nlătur ceața
de când pășesc prin lume fără tine.

Am încercat să zburd cu-altă aripă,
am încercat să te ascund în ger,
n-am reușit s-o fac, în nicio clipă,
ești tot aici, în sufletu-mi stingher.

– Cum poți clipi fără să-mi simți privirea?
Eu pot s-o fac silabisindu-mi Iadul,
te port aici, clădindu-mi nemurirea
și te alung mereu, dar nu rup gardul.

– Tu ce mai zici? Cu cine-ți mai pierzi timpul?
Eu mă ascund sub vreascuri de verdeață,
mă liniștesc pictându-mi anotimpul
cu frunze ruginite-n siguranță.

– Cum poți lipsi din singura mea viață
atât de mult, încât nu mai pot duce
nici lacrimă, nici dor, nicio… speranță?!?
Nu crezi că e prea grea așa o cruce?

Am încercat să îmi opresc apusul
cu zori pictați din raze aurii,
dar nimeni nu-i ca tine… ești opusul
nimicului… și-am să te-aștept să vii.