Publicat în Dana Pătraşcu

Când ploaia nu atinge


Sunt clipe când ploaia sărută fereastra,
cea care odată-ţi privea chipul pur,
sunt clipe când versul adoarme în glastra
ce-mi fură seninul de jur împrejur.

Istorii pierdute pe frunza iubirii
din care rugina mai murmură-n van
sub norii albaştrii sortiţi nemuririi,
poeme pierdute în larg de ocean.

Sunt seri când absenţa iubirii mă arde,
când flăcări de dor mă cuprind neîncetat
sub stropii de ploaie ce cad miliarde
pe sufletul fraged şi însingurat.

Păşesc fără vrere pe străzi pustiite
durerea mă poartă dansând prin destin,
îmi eşti pe vecie în suflet şi-n minte
deşi mor de-a pururi, zâmbind mai puţin.

Sunt umbre născute din ploaia trecută
pe care doar noi fericiţi le-am distinge,
această legendă oglinda sărută,
sunt clipe când ploaia nu mă mai atinge.

Publicat în Dana Pătraşcu

O felie din noi


Am distribuit lumii
o felie din noi,
s-o disece,
măsoare,
umezească-n lacrima dimineții,
usuce cu ultimul fior,
s-o îndulcească în bătăile
inimilor însetate de dragoste.

Am știrbit așteptările
celor ce nu pot
mișca un pai.

Am trimis o scrisoare deschisă
la suflet spre inimile
care mai recunosc
iubirea de departe.

De acum ne vor cunoaște,
recunoaște,
mira și răsfoi paginile
una câte una.

O altă virgulă se așează ușor
peste netezimea filei.
Versul s-a împiedicat
de o șoaptă rostită cu nesaț.

Dezgrop ziua de mâine
să-ți pot arăta
zorii sidefii.

Simt migala ta pe umeri,
căldura șoaptelor tale
îmi sărută ceafa
a mulțumire.

Trăiesc.

Publicat în Dana Pătraşcu

În spatele meu


Uneori te aștept
ca și când am dormit
doar o noapte – coșmar,
doar o clipă de ger,
doar o zi de furtuni,
doar o lacrimă-n gând…
ca și când ai plecat
peste munți și câmpii
adineauri… din piept
șoapta mi-ai denumit,
peste gustul amar,
din cuvântul de fier,
într-o noapte de luni
m-am trezit lăcrimând
peste-un dor dezbrăcat
adunând utopii.

.
Uneori simt că ești
unde nu m-am uitat,
unde n-aș fi crezut,
nici nu ai avea loc,
totuși zorile-mi spun,
c-am dormit de ajuns,
că-i târziu să despic
nodul fin… gordian,
să te-aud cum zâmbești
într-un stil argintat
cum nu am mai văzut,
deși lacrimi de foc
mă izbesc și supun,
uneori stai ascuns
într-un hohot pitic
înger plâns de pian…

Publicat în Dana Pătraşcu

Iremediabil


Când eram copil alergam
cu genunchii sfâșiați de pietriș,
ierburi, vise și
razele soarelui pe creștetul capului.

Îmi curgeau gândurile
din buzunarele găurite
în colțuri de cer.

Când eram copil
lacrimile-mi miroseau a lună
și nopțile-mi cântau a stele,
șoapta-mi dezmembra labirintul
construit pe secundele viselor
irealizabile.

Acum, când pletele-mi curg
printre versuri,
lacrimile-mi seceră chipul,
lespezile-mi răstoarnă apusul
cu susul în jos,

Crengile toamnelor
îmi întemnițează trupul,
culorile nopților devin tot mai sărace.

Cu pieptul împietrit de tine,
printre nămeți ce nu mai prididesc
să-și despletească noaptea cu cruzime
pășesc alene fără să clipesc.

Sufletul, hărăzit ție
îmi zbiară ca o fiară
și te așteaptă luptând cu demonii
ce nu-mi dau pace,

Își sfâșie pieptul,
întrebă inima
de ce nu mai sunt copil,
să nu te cunosc,
să nu contezi mai mult decât
toți la un loc.

Acum nici măcar nu te strig
pentru că m-auzi
oricum
iremediabil labirintul
brațelor tale mă hrănesc
colorându-mi viața.

Publicat în Dana Pătraşcu

Poem fără tine


Tu nu ai auzit că
se poartă demachiantu-n buzunare?
Cangurii… trec pe stradă
fluierând a pagubă,
a pustiu,
și a vise coapte pe plită,
în țest,
la gura soarelui răsare.

Adorm din greșeală pe câmp
și înfloresc cu gândul la tine
și numai la tine,
din patru în patru clipe
de parcă sfertul academic
ar avea un an.

Mă trezești cu aceleași cuvinte
țintuite într-un șir de tăceri,
mângâindu-mă pe frunte
cu sufletu-ți cerșetor de vers.

Te iubesc la fel ca și ieri
când eram mai fragezi cu o viață,
mai limpezi cu un sărut
și mai goi cu un apus.

Un sfert de cer se cutremură de ciudă,
auzindu-mă.
Un altul se adapă cu lacrimile mele,
în timp ce se cultivă cel de-al trei-lea
cu semințele stelelor ce ne vor lumina
întregul.

Te iubesc, ca și când
nu mai am ce întinde pe pâine,
pe vers, pe întuneric, pe lumină,
să nu mă orbească și pe mine
amuțindu-mi viscolul zilelor
fără tine.

Te iubesc, cutremurându-mă de dor,
din zi până-n noapte,
și dintr-o noapte în cealaltă
pierzându-mă între pereții depărtărilor
mă strivesc sub gânduri
devenind poem.

Publicat în Dana Pătraşcu

încă-o toamnă pierdută


Sub frunzele toamnei aceste
am strâns o cunună de dor,
o lacrimă caldă, o veste
şi-o aripă frântă în zbor.
 .
Am smuls buruieni şi pedepse
din trunchiuri de patimă grea,
mi-am ars în cenuşă averse
de lacrimi cu tentă de stea.
 .
Rămân încă-o toamnă pierdută
sub ceaţa şi norii plăpânzi,
în lacrima verii cusută
în doruri să nu mă inunzi.
Publicat în Dana Pătraşcu

Cutezanță


sunt mai săracă c-un apus,
un răsărit mai seacă,
nopţile calde s-au tot dus
cu stelele, la joacă.

firave gânduri mă reţin
în hora lor nebună,
aş adormi, încă puţin
cât încă mai e lună.

sunt mai săracă c-un sărut
mai goala c-o speranţă
stelele care au căzut
mi-au lăsat cutezanţă.