Publicat în Dana Pătraşcu

Din prea multă oboseală


Tu…
cum faci să nu obosești?
După ce te ascunzi?
Câţi copaci urlă sub îmbrățișarea ta?
Câte păsări suspină
și
câte stele pier tremurând de teamă că pieri?
Tu…
cum te strecori printre lespezi?
Dar de sloiuri cum te ferești?
De ziduri pătate cu ciumă,
de gunoaie cum te ascunzi?
Câte clipe se irosesc pierzându-te?
Câte lacrimi
aduni în cele două sfere verzi
sau albastre, negre, căprui
sau… nevăzătoare?
Tu…
cum reușești?
Eu am obosit să mă schimb,
să mă autocontrolez,
să pun stelele mai presus decât Cerul…
doar pentru a-ți câștiga un amărât de zâmbet.

 

 

Anunțuri
Publicat în Dana Pătraşcu

Un fir de soare


mai vreau un fir de soare
să-mi mângâie ființa,
să mă cufund în mare,
să-i depăn suferința.

mai vreau un strop de vară
să mă înece-n cânt,
departe sunt de ţară
dar nu și de cuvânt.

mai vreau să-mi clătesc geana
în valurile mării,
să pun nisip în cana
fierbinte-a împăcării.

să uit c-am fost lovită
de lași și ipocriți,
nu vreau să fiu slăvită,
vreau să trăiesc, voi știți?

Publicat în Dana Pătraşcu

Când ploaia nu atinge


Sunt clipe când ploaia sărută fereastra,
cea care odată-ţi privea chipul pur,
sunt clipe când versul adoarme în glastra
ce-mi fură seninul de jur împrejur.

Istorii pierdute pe frunza iubirii
din care rugina mai murmură-n van
sub norii albaştrii sortiţi nemuririi,
poeme pierdute în larg de ocean.

Sunt seri când absenţa iubirii mă arde,
când flăcări de dor mă cuprind neîncetat
sub stropii de ploaie ce cad miliarde
pe sufletul fraged şi însingurat.

Păşesc fără vrere pe străzi pustiite
durerea mă poartă dansând prin destin,
îmi eşti pe vecie în suflet şi-n minte
deşi mor de-a pururi, zâmbind mai puţin.

Sunt umbre născute din ploaia trecută
pe care doar noi fericiţi le-am distinge,
această legendă oglinda sărută,
sunt clipe când ploaia nu mă mai atinge.

Publicat în Dana Pătraşcu

O felie din noi


Am distribuit lumii
o felie din noi,
s-o disece,
măsoare,
umezească-n lacrima dimineții,
usuce cu ultimul fior,
s-o îndulcească în bătăile
inimilor însetate de dragoste.

Am știrbit așteptările
celor ce nu pot
mișca un pai.

Am trimis o scrisoare deschisă
la suflet spre inimile
care mai recunosc
iubirea de departe.

De acum ne vor cunoaște,
recunoaște,
mira și răsfoi paginile
una câte una.

O altă virgulă se așează ușor
peste netezimea filei.
Versul s-a împiedicat
de o șoaptă rostită cu nesaț.

Dezgrop ziua de mâine
să-ți pot arăta
zorii sidefii.

Simt migala ta pe umeri,
căldura șoaptelor tale
îmi sărută ceafa
a mulțumire.

Trăiesc.

Publicat în Dana Pătraşcu

Pamflet de plictiseală


Toată vara aștept ploaia
De caniculă să-mi scape
Sufletul, și vâlvătaia
De lene, s-o stingă-n ape.

Toamna vine prea grăbită
Peste noi cu ploi și vânt.
Ce mă fac, nu-s pregătită
Decât de somn și de cânt.

Fulgi de nea răzleți ne-ngheaţă
Nasul și picioarele,
Asta nu mai este viață,
Dacă nu văd soarele…

Floricele, muguri mici…
Toate-au invadat câmpia…
Primăvară…vin’ aici
Să ne salvezi România…

Dorm cuprins de-o mahmureală
Care nu se mai sfârșește,
Îmi place să fiu de fală
De aceea… dorm regește…

Publicat în Dana Pătraşcu

Am…


mers înainte
oricât de înalt mi-a fost muntele
aruncat înaintea mea,
oricât de mari au fost stropii
ploilor reci,
oricât de albe
au fost cearceafurile,
scrobite cu dinții fiarelor,

am
ridicat ochii și-am pășit
deplin încrezătoare,
am adus zâmbetul înapoi
pierdut în largul mărilor
am răscolit în peștera
nedreptăților
și-am ascuns durerea
în adâncuri.

am
asistat la tot ceea ce visam,
la tot ceea ce atingeam,
la tot ce mă ținea pe loc
și încerca să mă amăgească.

am
ceea ce mulți își doresc
și nu vor putea avea niciodată
oricât de multe moșteniri au primit,
oricât de multe drumuri au bătut,
nu vor atinge niciodată speranțe mele
cu lacrimile.

am
convocat norii
la ședință
și-am adunat lacrimile cerului
în palmele implorând iertare,
am deslușit veșmintele clipelor neînțelese
și-am șoptit AMIN adunându-mi degetele
a avuție.

am
un Tată, un fiu și un Duh Sfânt
care-mi vor ști mereu durerea.

Publicat în Dana Pătraşcu

În spatele meu


Uneori te aștept
ca și când am dormit
doar o noapte – coșmar,
doar o clipă de ger,
doar o zi de furtuni,
doar o lacrimă-n gând…
ca și când ai plecat
peste munți și câmpii
adineauri… din piept
șoapta mi-ai denumit,
peste gustul amar,
din cuvântul de fier,
într-o noapte de luni
m-am trezit lăcrimând
peste-un dor dezbrăcat
adunând utopii.

.
Uneori simt că ești
unde nu m-am uitat,
unde n-aș fi crezut,
nici nu ai avea loc,
totuși zorile-mi spun,
c-am dormit de ajuns,
că-i târziu să despic
nodul fin… gordian,
să te-aud cum zâmbești
într-un stil argintat
cum nu am mai văzut,
deși lacrimi de foc
mă izbesc și supun,
uneori stai ascuns
într-un hohot pitic
înger plâns de pian…