Dana Pătraşcu – Sub tăcere – voce – Ştefania Popescu


Sub tăcere


Ascult iarba cum respiră
Toropită-n fericire,
Pentru că nu mă mai miră
Decât râul de iubire.

Tac răcnind spre ceruri ‘nalte,
În iluzii de-o secundă
Vântu-ncearcă să mă salte,
Sufletul să mi-l pătrundă.

Pe cei ce n-aud tăcerea
Cum se zbate-n al meu trup
Şi-mi pun vreascuri pe durerea
Ce-o port, n-am să-i întrerup.

N-am să le mai arăt drumul,
Tac cu şoaptele pe buze,
Îmi voi modela costumul
Printre stelele confuze.

Voi sclipi din ce se poate
Când sub biciul lor voi geme,
Strecurându-mă pe coate
Printre lacrimi şi probleme.

Tac izbindu-mă de ziduri
Construite-n lipsa mea,
Tulpina plină de riduri
Îmi ascultă liniştea.

Tac, cum tac cei fără aripi,
Fără slovă şi îndemn,
Aştern ţipetele-n pagini
Desfrunzind limbaj de lemn.

Tac, când mă confunzi cu ceaţa
Învinsă spre amiază,
Oferindu-ţi toată viaţa
Dacă ţi se asortează.

Tac, cum tac fulgii de nea
Topindu-se-n palme crude,
Ca o lacrimă de stea
Ce-n roua ierbii se-ascunde.

Ca o simplă lumânare
Aprinsă când se-nserează,
Iar când soarele răsare
Tăcerea-o avantajează.

Cu fiecare cuvânt!


De s-ar desfrunzi pădurea
În clipa de rătăcire,
Şi-ar îngenunchea securea
În izvor de fericire…

De s-ar stinge luna-n ceruri
Când o stea o părăseşte
Şi-am zâmbi când, după geruri,
Primăvara ne zâmbeşte…

De s-ar zbate munţii falnici
Sub izvoare, susurând,
Milioane de făţarnici
S-ar lungi pe străzi ţipând.

Unu-ar spune că el ştie
Cine-a desfrunzit pădurea,
Altul c-a primit simbrie
Să ridice coborârea.

Unul ar închide noaptea
Într-o gaură de şerpi,
Doar pentru-a ignora moartea
Ce-a aflat cât sunt de sterpi.

De-ar putea vorbi pădurea
Înfrunzită sub zăpadă
Cum a lovit-o securea
Şi nimeni nu vrea s-o vadă…

De s-ar naşte rime-n ciuda
Stelelor care-au pierit
Şi i-am recunoaşte truda
Soarelui c-a răsărit…

De s-ar iscăli pe ramuri
Fiecare strop de rouă,
Cerul s-ar izbi de valuri
Şi-ar tăia iubirea-n două.

Codrul tace-n miez de noapte
Adormit de-al lunii cânt,
Eu iubesc până la moarte
Cu fiecare cuvânt!

Strigăt


Striga un pescăruş în zbor
Lovit de gândul meu pierdut
În valul înspumat de dor,
Sperând că nu am priceput…
.
Striga sălbatic printre alge
Cu egoismul lui firesc
Cules din sute de catarge,
Uimit probabil că zâmbesc.

Striga cât îl ţinea aripa
Să-mi spargă gândul în bucăţi,
Să-mi adâncească-n valuri clipa
Păstrată pentru alte dăţi

Striga la firul de nisip
Mângâiat veşnic cu sudoare
De valurile fără chip
Şi razele fierbinţi de soare.

Striga un pescăruş lovit
De dorul care mă sfâşie,
Spărgând în cioburi de granit
Licoarea verii măslinie.

Striga-nlăuntrul meu durerea,
Izbind cu valul returnat
Din trupul mării, în tăcerea
Ce-n strigate m-a condamnat.

Striga, sperând c-am vândut zborul
Pe-o legătură de monezi,
Să-mi reduc la tăcere dorul
Codrului plin de lacrimi verzi.

Striga în ţipăt să mă-mbete
Nedesluşind  tonalitatea
Izvorului, curgând din plete,
Redând originalitatea.

Izvor de mângâiere


Când luna se sfieşte
În ochi să ne privească,
Când noaptea îşi porneşte
Tăcerea, să domnească.

Când soarele se stinge
Plângând, în valul mării,
Când dorul tău m-atinge
Cu aripa chemării.

Când versul se declară
Izvor de mângâiere,
Când struna de vioară
Sărutul cald ţi-l cere.

Când frunza se strecoară
Pe drumul haiducesc,
Precum o căprioară
Sufletul să-ţi hrănesc.

Când codrul ne invită
Răcoarea să-i sorbim
Din frunza adormită,
Vibrând să ne iubim.