Să nu-mi mai pleci!


În noaptea asta voi zbura
c-un crin regal, spre stele,
clipele le vom măsura,
iar una dintre ele
ne va rămâne-n veci de veci
pe suflete brodată,
din inimă să nu-mi mai pleci,
din suflet… niciodată!

Să mă ridici, pe cerul tău,
cu norii mei albaştri,
să împărţim, iubitul meu,
iubirea printre aştri,
să definim cu un sărut
o lume doar a noastră,
ce doar din noi a apărut,
un crin regal şi-o glastră.

Reclame

Ce minune că eşti!


Ce minune că eşti
fir de crin pe pământ,
să mă porţi prin poveşti,
să-mi arăţi că mai sunt,
atât timp cât exişti
şi-mi zâmbeşti neîncetat,
stânci ce doar tu le mişti,
nu doar cer înnorat.
Ce mirare-ar fi fost
să-mi aduni din poveşti,
un surâs adăpost,
pod de dor să-mi clădeşti,
vise albe, zglobi
peste vreme şi trup
să mă afli, să ştii
că n-am cum să mă rup
de-o fiinţă ca tine,
fir de crin argintiu
iar în clipa ce vine
să-ţi şoptesc că nu ştiu
ce-a trecut printre noi,
fără-a realiza
nor născut după ploi
ce mă diviniza…,
un mister pe pământ
mai frumos ca-n poveşti…
Ce mirare că sunt!
Ce minune că eşti!

Zborul meu spre soare


Ar trebui să mor pentru-a mă naşte
pe pieptul tău, fir alb de crin firav,
prins cu beteală albă? Recunoaşte,
c-ar trebui să mor…, sau mult mai grav…
.
Ar trebui să nasc un crin uscat sub nori,
să-l ud cu şoapte vii la asfinţit,
să-l redescopăr între nopţi şi zori,
în clipa când pe stele-am amuţit?

Ar trebui să plâng pentru-o tăcere,
purificată-n ţipete cumplite?
Sau să-mi opresc secundele-n durere,
cu miere şi petale împletite?

Ar trebui să-mi strâng în saci durerea,
să i-o dau vântului când va veni
cu tine, să-mi aducă mângâierea
şi să mă nască, cum s-ar cuveni…

Ar trebui să mă trezesc cu tine
la pieptul meu, nu doar în gând şi trup,
să mă găsesc şi regăsesc cu bine,
lacrimi de dor să nu beau sau să rup…

Ar trebui să-ţi spun că se-nserează
pe toamne lungi, cu ploi îndelungate,
că stropi fierbinţi pe-obraji încă-mi valsează
şi totuşi te aştept noapte de noapte.

Ar trebui să mor pentru-a reține
că m-am născut din pură întâmplare
să te iubesc pe veci numai pe tine,
să mă conduci în zborul meu spre soare.

Ce bine-ar fi


Ce bine-ar fi să te iubesc
numai când luna-n cer zâmbeşte,
ca o prinţesă-n strai regesc
ce nimeni n-o mai întregeşte.
.
Ce bine-ar fi să te iubesc
numai când ceru-n ploi se sfarmă,
ca un izvor împărătesc
ce curge-n zori, ca o alarmă.

Ce bine-ar fi să te iubesc
numai când stelele azvârle,
din neamul lor nepământesc,
câte-o surată, doar să urle.

Ce bine-ar fi să uit de tine
măcar când soarele apune,
când cerul cade, în cortine
de stele albe, peste lume.

Ce bine-ar fi să-mi amintesc
de tine doar atunci când ninge,
când jocul ierni, îngeresc,
obrazul nopţii îl învinge.

Ce bine-ar fi să fiu petală
de crin albastru, fără trup,
pe coala plină de cerneală
dorul de tine să-ntrerup.

Sunt doar un suflet ce-ndrăzneşte
să se strecoare printre spini,
să te iubească nebuneşte,
mereu cu ochi de lacrimi plini.

Pe primul loc


 

Sunt un trandafir sălbatic
Cu petale parfumate,
Dau din suflet sistematic
Iubirea mea, zi și noapte.

Sunt un trandafir albastru,
Viu, catifelat și demn,
Iubesc cel mai tandru astru
Și-o declar mereu solemn.

Sunt un trandafir loial,
Sufletul e-a mea avere,
Iubesc crin imperial,
Plin de viață și putere.

Sunt un trandafir de foc,
Plăpând, cât o picătură
Crinul, de pe primul loc,
Îmi dă doar iubire pură.