dor de noi…


Şi-aşa de mult aş vrea să-ţi simt făptura
cum mă îmbracă în priviri fierbinţi
şi îmi dezbracă lacrima şi ura
cu sufletul, scoţându-mă din minţi…

E mult de când te-ai dus pe-a ta potecă,
e mult mai mult de când te-am alungat,
din viaţa mea, ca pe o etichetă,
ce-n timp s-a scorojit şi a picat.

Mult prea puţini mai rămân după noapte,
mult prea din zori se întunecă în doi,
e linişte şi pace între şoapte
şi-mi e un dor de tine…, dor de noi…

Tu-mi eşti la fel, cum te-am aflat cândva,
un strop de vis, căzând uşor pe păr,
ce mi-a zdrobit, în taină inima
cu-al tău venin, dulce – mângâietor.