Dorul de tine


Am scris pe frunze dorul de culoare
Să desluşesc un tainic curcubeu
Din razele ce-mi dăruiau un soare
Aprins adânc în sufleţelul meu.

Am scris pe adierea lor firavă
Cu-n verde crud, din ochii tăi cules
Să rătăcesc de-a pururi prin dumbravă,
Întrebând Cerul, de ce te-am ales.

Mi-a răspuns vântul, trubadur sălbatic
De secole, prin codrii hoinărind
S-ascundă-n modul cel mai enigmatic
Istorisiri de-o clipă, ce se-aprind.

Mi-a răspuns ciripind o melodie,
Compusă-n premieră pentru mine
Cu triluri lungi, o blândă ciocârlie,
Că-mi pot ascunde-n vers dorul de tine.

Reclame

Doar în El


 

 

Am ucis un gând în faşă
Devenind o criminală,
L-am lovit cu o cravaşă
Până l-am strivit pe coală.

M-am luptat cu soli de pace
Ce-ncercau să-l reînvie
Dar, o lacrimă dibace
L-a distrus pentru vecie.

Timpul încerca să-l spele
De suspine şi dureri,
Ciripit de rândunele
Prin petalele de ieri.

L-am ucis, lăsând aripa
Să plutească-n crezul său,
Ador să-mi descopăr clipa
Cu-ncredere-n Dumnezeu.

El e singurul ce-mi ştie
Sufletul misterios,
Doar în El, pentru vecie
Mă încred, visând frumos.

Cei ce vor să mă doboare
Din orice motiv minor,
Ştiu că n-au nicio culoare
Sub lumina stelelor.

 

 

 

Vis cert


Aş putea aşterne vise
Pe-o bucată de hârtie,
Iar când stelele încinse,
Ar zâmbi, din temelie
Şi până la blânda lună
Aş clădi un curcubeu,
Zugrăvindu-i o cunună
Visului ce-l port doar eu.
.
Aş putea să-mi pun pe geană
Vise lungi, verificate
De-o comisie banală
Răsărită peste noapte,
Mofturoasă, îngâmfată,
Cu pretenţii uimitoare,
Dar n-aş putea niciodată
Să-i pun visului culoare.

Aş putea să-mi împletesc
Un vis scurt, dintr-o petală,
Să-i dau graiul îngeresc
Din stropul meu de cerneală,
Să-l presar pe-un câmp inert,
Peste noapte să-ncolţesc
Aşternând, visul meu cert,
Doar pentru că te iubesc!

 

 

Mult prea mult


Sunt prea mic să-ţi răpesc timpul,
Prea mare să nu-nţeleg
Cum se schimbă anotimpul
Şi ce haine să-mi aleg.
.
Sunt prea scund să-mi arunc ochii
Ce zăresc atâta soare,
Unde se înalță plopii,
Peste-oceane de culoare.

Sunt prea darnic s-ascund visul,
Prea zgârcit să-mi vând trecutul
Parcurgându-mi așa zisul
Zbor, ce-atinge absolutul.

Sunt prea orb să-aud chemarea
Porților ce se deschid
Doar odată, când uitarea,
Vrând – nevrând produce vid.

Sunt prea treaz să nu-ţi duc lipsa
Ce-apasă inconștient,
Ca şi când numai pedeapsa
Este-al meu abonament.

Sunt prea slab să pot susține
Clipele îndurerate,
Mă topesc în dor de tine,
Zi de zi, noapte de noapte.

Sunt aici, în pragul casei
Așteptând să-mi înțelegi
Lacrima din podul palmei
Ce se scurge fără legi.

Furnica nu mănâncă în sicriu


Să-i dai unei furnici un strop de rouă
Când soarele şi-a instalat vâltoarea
E ca şi când cu braţele-amândouă
Ai picura în univers culoarea.

Degeaba-i dai oceanul plin de alge
Când s-a uscat de-atâta nepăsare
Nu-i mai sunt de folos mii de catarge,
Nici universul inundat în zare.

Să-i dai unui grăunte strop de soare
Când el e însetat până la lacrimi
E ca şi când, din curcubeu culoare
Ai lua, să îţi pictezi clipele-n patimi.

Degeaba-ncerci să stingi cu lacrimi jarul,
Să dai grăunţe când e prea târziu,
Ai irosit şi stelele şi farul,
Furnica nu mănâncă în sicriu.

Iubirea n-are nicio lege


Cine ne poate înţelege,
În lumea fără chip şi trup?!?
Iubirea n-are nicio lege
Iar, eu n-am timp s-o întrerup.
.
Celor ce fură, mă sărută
Citindu-mi versul pe furiş
Şi din averea mea tăcută
Îşi fac mereu acoperiş?!?
 .
Cum să le cer a mă-nţelege
Celor ce n-au norocul meu,
Din ceruri să poată culege
Har dăruit de Dumnezeu?!?
 .
Cum să pretind un solz de soare
Imenşilor gheţari de pol?!?
Când ei trăiesc fără culoare
Precum moluştele-n nămol.
.
Cine ne poate înţelege?!?
Numai acel care iubeşte
Fără să-i pese ce culege,
Din suflet viaţă dăruieşte.
.
Nici nu pretind agoniseală
 Celor ce nu ne înţeleg,
Pe mine simţul nu mă-nşeală,
În dragoste mă reculeg.
.
Noi am venit pe-această lume
Să demonstrăm că n-a murit,
Că n-are cum să se consume
Iubirea fără de sfârşit.
.

Te iubesc până la moarte!


Sătulă de întrebări ciudate
Cobor din norii mei tăcuţi,
S-azvârl cu frunzele în toate
Minciunile celor bătuţi.

Bătuţii vieţii împletesc
O lume-a lor, fără substanţă,
Într-un decor absurd, grotesc,
Dând adevărului vacanţă.

Avizi de a purta prin vreme
Vesmântul toamnei ruginit,
Îşi pun pe faţă mii de creme
Să pară puri… la nesfârşit.

Îmi iau expresiile-n palmă,
Le poartă prin dicţionar
Să vadă cât pot fii de calmă
Când mă lovesc cu-al lor coşmar.

Ca frunzele vor să mă ştie
Îngenunchiată în ţărână,
Înveşmântată în mantie
În care toamna n-are-o mână.

Pe chipul meu, o toamnă blândă
Îşi desenează câte-un rid
Ce piere după o izbândă
Chiar dacă mulţi mă pun la zid.

Bătuţii vieţii, curioşi
Cum sunt de fapt de-o veşnicie,
Lovesc uşor, invidioşi
Că nu-mi fac viaţa tragedie.

Plutesc ca frunza arămie
Spre norii mei, să-mi iau culoare
Din ochii tăi, ce-mi dau doar mie
Esenţa vieţii, hrănitoare.

Sătulă de întrebări ciudate
Revin pe norii mei tăcuţi,
Să te iubesc până la moarte,
În ciuda celor orbi şi muţi.