Publicat în Dana Pătraşcu

Paralelism


 

 

 

Nici nu-mi mai pasă
de stațiile rămase
de lumina care s-a stins
la capătul tunelului,
de fluieratul trenului,
de vagoanele goale,
de călătorii torturați
de țipetele roților,,
roțile alea ce luptă…
fără oprire…
nu le auzi?

Ele înving timpul,
îl calcă în picioare,
îl strivesc pe șinele alea înghețate,

ca pe o amintire
pe care nu am unde să o ascund
și o privesc lipită de buza roții…
o împing, se duce… dar,
se întoarce imediat…

nu-mi mai pasă
de becul pe care
vrei să-l schimbi
cu o rază de soare…
sau stea…

nu mai contează,
oricum vom rămâne
striviți de șinele căilor ferate,
timpul nu va cădea perpendicular,
ci secerat de dor.

 

 

Anunțuri
Publicat în Dana Pătraşcu

să pot inunda infinitul cu tine


Am sfâșiat depărtarea
cu ghearele ascuțite de lacrimi,
am redus la tăcere
uitarea,
i-am pus lacăt la gură,
ochelarii cailor la ochi,
suspinele clipelor în cuvânt.

Am îngenunchiat visele
nevisate,
le-am sfărâmat
ca pe o zi cu rang de mileniu
în ore, secunde, clipe, lacrimi, suspine,
dor, mult prea mult dor…
nesfârșit.

Am deșirat zilele
una câte una,
la picioarele anilor,
mă implorau să le iert,
să le cert,
să le adun și să le scad
ridicându-le la puterea
iubirii nestingherite
de timp.

Am aprins luminile
să pot zării zorii,
să pot inunda infinitul cu tine,
să urlu a dragoste deplină,
strivind logica,
simetria,
legile firii și a le firului
de apă,
apă sărată de dor…
lacrimi îndulcite
cu neputință.

Mi-e dor, prea mult dor
pentru a-l putea răstigni
pe tavanul cerului,
pe cerul viselor noastre,
unde așezam stelele
seară de seară,
de șoapta ta,
de mângâierea și privirea ta,
de luna noastră zâmbitoare
și de cea plină de noi.

Mi-e șoapta obosită de dor,
razele soarelui adormite
de ger,
mi-e liniștea zguduită de
avalanșa de suspine
coapte, aburinde,
nemăsurate.

Simt că-mi pierd pământul
de sub cap
câștig cerul
deasupra norilor,
îmi agăț raze firave în plete,
zămislindu-te din nou
și din nou
până în ultima zi
a omenirii.

 

 

Publicat în Dana Pătraşcu

Când ploaia nu atinge


Sunt clipe când ploaia sărută fereastra,
cea care odată-ţi privea chipul pur,
sunt clipe când versul adoarme în glastra
ce-mi fură seninul de jur împrejur.

Istorii pierdute pe frunza iubirii
din care rugina mai murmură-n van
sub norii albaştrii sortiţi nemuririi,
poeme pierdute în larg de ocean.

Sunt seri când absenţa iubirii mă arde,
când flăcări de dor mă cuprind neîncetat
sub stropii de ploaie ce cad miliarde
pe sufletul fraged şi însingurat.

Păşesc fără vrere pe străzi pustiite
durerea mă poartă dansând prin destin,
îmi eşti pe vecie în suflet şi-n minte
deşi mor de-a pururi, zâmbind mai puţin.

Sunt umbre născute din ploaia trecută
pe care doar noi fericiţi le-am distinge,
această legendă oglinda sărută,
sunt clipe când ploaia nu mă mai atinge.

Publicat în Dana Pătraşcu

Sărut de noapte bună


Te-am sărutat aseară, de plecare
și de venire, peste munți și văi,
m-ai mângâiat tăcut știind cât doare
pasul bătut pe cele două căi.

Cerneala adormită-n eprubete
și-a limpezit cu-o lacrimă culoarea,
la pieptul tău m-am cuibărit cu sete,
ai dezghețat iubirea și splendoarea.

Triumfători ne vom așterne clipa,
chiar dacă depărtarea ne apasă,
ne vom atinge țelul cu aripa
și amândoi ne vom întoarce-acasă.

Publicat în Dana Pătraşcu

Ecou dantelat


”Te iubesc!” dar… parcă ți-am mai spus-o
de un milion de ori
sau de un infinit de râuri de cuvinte…
parcă sunt ecou,
un ecou ce-a uitat să-și pună tiv
dantelat cu lacrimi rupte din soare
și perle adunate din stele.

Te iubesc, chiar dacă
nu ni s-au încrucișat privirile
de un veac, un veac și mai bine,
mai bine pentru mine sau pentru cine?
pentru amândoi?

Numai așa ne vom regăsi,
risipindu-ne unul pe altul,
alinându-ne privirea pribeagă
o singură dată pe vis.

Te iubesc din adâncul râurilor de lacrimi
și munților de suspine
cu toată suflarea trupului însetat de tine
drumul nu va lua sfârșit
nici atunci când vom păși pe el
dezrobiți.

Publicat în Dana Pătraşcu

Exist numai cu tine


Strivește-mi pe pleoape,
pe buze,  pe tălpi, pe cer
singurul fior
pe care l-am hrănit
de-a lungul anilor
departe de tine.

Pune-mi capul pe perna
umărului tău,
sărută-mi lacrimile,
una câte una,
parfumându-le cu tine.

Vino în fiecare vis,
din oricare colț de lume,
pune-mi culoarea ochilor tăi
în căușul palmei drepte
și adoarme-mi
dorul de tine.

Doar așa voi putea
păși pe gheața stelelor
pe roua primăverilor,
pe flăcările Iadurilor,
amintindu-le tuturor
că exist numai cu tine.

Publicat în Dana Pătraşcu

Poem crunt


Am vrut să-ți scriu pe frunte, dimineața,
când șoapta ta-mi sădea în trup fiori
când soarele-mi cerea să-ți dărui viața
deși ți-am dat-o de mai multe ori.

nici nu mai știu cu ce se-nvinge lumea
cu ce se-ngână nopțile, pe rând,
din ce se naște vidul sau mulțimea,
știu doar atât, ești viu în al meu gând.

Am vrut să-ți scriu pe pletele albastre
când marea înceta să mă sărute,
pe firul de nisip căzut din astre,
să luminez zdrobind nopțile mute.

nici nu mai știu de când te-ascult în mine
silabisind tăcerile pustii
și mă ascund de tot ce se cuvine
să nu m-auzi cum te aștept să vii.

Am vrut să-mi șterg iluziile toate
de praful vremilor nepământești,
să-ți scriu din lacrimile-asimilate
poemul crunt în care dăinuiești.

nici nu mai știu unde mi-am pus cuvântul,
sub piatra rece să nu istovească,
dar am zidit pe stele jurământul
să te iubesc cu patimă cerească