Am încercat


Am încercat să-ţi sărut pasul
Pe-aleea-n care ne-am plimbat,
Am încercat să-ţi ascult glasul
În nopţi târzii când te-am visat.
                                                                      .
Am încercat chiar să-ţi explic
De-a fir-a-păr într-o scrisoare,
Dar m-am retras repede-n plic
Nevrând să ştii ce mult mă doare.

Am încercat să-ţi spun odată
Ce mult regret că te-am rănit,
Însă m-ai fi crezut ciudată
Şi sufletul mi-am oropsit.

Am încercat să-mi spun că totul
S-a terminat din aceea seară,
Că nicicând n-ai să faci efortul
Să mă săruţi pe inimioară.

Am încercat, dar al meu frate
M-a sfătuit să îndrăznesc
Să-ţi caut paşii, şi într-o noapte
Am reuşit să te găsesc.

Acum încerc, sub cerul vieţii,
Să repornesc ce-am înfrânat
Să îţi alung urma tristeţii
În care ieri te-am cufundat.

M-am înşelat, de-atunci ştiai,
Azi ai tot dreptul să loveşti
Sau dragoste pură să-mi dai…
Cum doar în vise mai găseşti.

Reclame

Paşi spre lumină


Ziua curge-n nestemate,
Soarele e minunat,
Am ieşit cu greu din noapte,
Dar acum s-a luminat.
.
Pot respira uşurată,
Pot spre nouri să m-avânt
Inima îmi e curată,
Lacrimile… nu mai sunt.

Lung a fost drumul spre munte,
Buruienile loveau,
Nu voiau să mă asculte,
Mereu mă învinuiau.

Încercam să iau cuvântul,
Să rostesc numai ce simt
Însă, îmi tăiau avântul
Spunându-mi mereu că mint.

Încercam să-alint o floare
Cu lacrima mea curată
Iar, în clipa următoare
Tot eu eram vinovată.

Lung a fost drumul spre munte,
Tare lung, m-a gârbovit,
Dumnezeu a vrut s-asculte
Ruga, şi mi-am revenit.

Simt cum m-a luat în palmă,
Sufletul mi-a sărutat
Dăruindu-mi o zi calmă
Şi-un alt drum, adevărat.

Primul pas a fost mai greu
Dup-aceea… nu mai ştiu,
Mare-i Bunul Dumnezeu,
Şi nicicând nu e târziu.

 

Am vrut să opresc timpul


Am vrut să opresc timpul la poalele cetăţii,
Să-i dau o palmă dură, să uit a ta iubire,
Am vrut să storc de lacrimi seninul dimineţii
Dar, mi-ai bătut la uşă cu-n strop de fericire.

Nămeţi de clipe albe m-au invadat în grabă
După o iarnă crudă, lungă şi viscoloasă,
Inima nu m-ascultă, de ochii tăi întreabă,
Dorinţa-i numai una, te-aşteptăm acasă.

Am vrut să trag oblonul, să mă înec în vise,
Să las pagina goală, în timp chiar s-o distrug
Dar, încă mai există ferestrele deschise,
Sufletul se mai zbate, de dorul tău pe rug…

Am vrut să opresc timpul, strângând clipele-n mână
Dar, s-au răsfrânt pe pagini şi-au luminat firesc
Clădind alt drum spre stele, din lacrima de luna
Să-ţi împletesc poeme, pe veci să te iubesc!

Slove artificiale


M-am jurat pe frunza verde
Lacrima că voi usca,
De-atunci nimeni nu mai crede
Că din vise pot muşca.

M-am jurat pe puii nopţii,
Când m-orbeau cu-a lor sclipire,
Că voi pune zăvor porţii
Dintre lacrimi şi iubire.

Mi-am jurat s-aleg în viaţă
Drumul cel mai înflorit,
Însă într-o dimineaţă
Ochii tăi m-au despietrit.

M-am jurat s-alung blândeţea
Din potirul plin cu tine,
Să-mi anihilez tristeţea
Care nu mi se cuvine.

Voi jura pe coala albă
Că voi transforma veninul,
Din clipe să-mi fac o salbă
Uitând lacrima, suspinul…

Buzunarele-mi sunt pline
De mărunt şi vorbe goale,
Dar nu cerşesc de la tine
Slove artificiale!

 

Să nu-mi loveşti cuvântul!


A venit timpul să m-ascund,
Să nu mai văd, să nu aud,
Cât mai profund…,
Sub lemn de dud,
Pe norii mei, să pot vedea
Prin pânza groasă, neagră, lucioasă
Ce mă doboară, doar dragostea,
La ea acasă.

Să nu-mi mai pună la îndoială
Niciun tăcut, sau prefăcut,
Cuvânt rostit la repezeală.
N-am să-mi ascut
Nicio săgeată, niciun cuţit.
Când m-am născut
Am lăcrimat, nu m-am minţit.
Cum s-a crezut.

Am văzut, încă am vedere,
Deşi o pierd sub lacrimi multe,
Iubesc din a Domnului vrere,
Chiar dacă n-are cin’ s-asculte.
Va trebui să mă ascund,
Să-mi pun o pânză drept contur,
Să-învăţ să zbor pe-un nor rotund
Să nu-ţi mai jur!

Am obosit să te învăţ,
Să nu-mi loveşti mereu cuvântul,
Va trebui să mă dezvăţ
Să pun în faţă jurământul,
N-am să cobor din ascensor
Pentru nimic nu mă implic,
Rămân să zbor pe al meu nor,
Nu-s un nimic!

Am demnitate şi-n apus,
Sunt prea puternică să mor,
Eu sunt o stâncă, am mai spus,
Rămân pe norul meu să zbor!
Nu ai de ce să te-înfiori,
Eu nu mă laud, mă abţin,
Nici nu trăiesc de două ori
Iubind puţin.

Biruință


Nici nu mai știu cât plângea luna
În seara când m-ai anunțat
Că vei pleca, visam întruna
Că de fapt m-ai amenințat
Așa, doar din obișnuintă,
Cum mai faci tu de obicei
Când urci pe stânci cu biruință
Dar, ai plecat din ochii mei.

Nici nu mai știu ce-am spus atunci,
Știu sigur că n-am mai gândit,
N-am întrebat unde te duci,
Știam că nu m-ai părăsit
Dar, mă durea așa de tare…
Nu ai cum să-ți imaginezi,
De ce acum, și de ce oare,
Rămân fără ochii tăi verzi?

Nici n-ai să știi cât am luptat,
În lacrimi să nu izbucnesc,
Să nu mă simți, când ai plecat,
Am îngânat doar, te iubesc!
Acum, când te întorci, iubite,
Stelele-n jurul meu sclipesc,
Și totuși, mai mult ca-înainte
Să pleci, îți jur că te iubesc!

Sunt om


 


Sunt om pe acest pământ
Și cu bune și cu rele,
Nu am averi, am cuvânt
Scris în paginile mele.

Sunt așa de imperfectă
Încât n-am să-ți cer nimic,
Unii-mi spun c-aș fi directă,
Alții că-s un suflet mic.

Sunt așa nepăsătoare
Și mă rog la Dumnezeu,
Atunci când plantez o floare,
S-o ude, fiindcă-L rog eu.

Sunt așa de-încrezătoare
Că Dumnezeu mă iubește,
Încât dăruiesc o floare
Și celui ce mă lovește.

Sunt ca apa ce se scurge
Într-un colț cât mai retras,
Pentru a putea parcurge
Drumul meu, cu al meu pas.

Sunt ca lutul ce păstrează
Urmele erei, pe chip,
În mine, viața vibrează
De-aceea scriu și nu țip.

Sunt mulțumită c-am putere,
Greul, să îl depășesc,
Zâmbind, chiar dacă-n durere,
De-o viață întreagă, iubesc.