Insomnia ( fragment din… capitolul 1)


Încerca să adoarmă. Zgomotul însă, nu-i putea îndepărta gândurile care o învăluiau, ca și frigul ce domnea în camera ei. Pilota din fulgi de pinguin nu era destul de capabilă să-i încălzească trupul îngheţat. Gândul îi zbura peste tot, la copiii ei, la el, singura fiinţă care…, la sufletul ei, în transformare. De când se știa pe acest pământ. Singurătatea… o transformase într-un cub de gheață. Un cub fără dreptul de a se topi… niciodată… Un fel de ghețar cu suflet… Nu reușea să-și formeze o schiţă în gând, oricâtă imaginație ar fi avut. Oricât s-ar fi chinuit să adune sloiurile și cioburile din viața ei, nu reușea să le modeleze cumva încât să se poată oglindi în ele și să-și dea seama ce se întâmplă. În jurul ei pluteau sute de semne de întrebare… Niciun răspuns.
Dacă ar fi reușit să-l aducă odată cu somnul, să-i simtă răsuflarea în creștetul capului, să-i încălzească sufletul așa cum o făcea de obicei… era singura ei șansă… una singură care… era prea departe… O șansă la…. zeci de mii de kilometri…
Depărtarea asta… cruntă, crudă, neiertătoare ca și… zgomotul cumplit ce nu se mai sfârșea, asemănător cu… brațele pline de tentacule ale unei caracatițe imense care urca în noapte pe acele scări, la capătul cărora se afla ușa (camerei ei) deschisă…
Nici măcar acest gând nu reușea să o adoarmă, chiar dacă trebuia să se odihnească. Trebuia! Și totuși oboseala o ținea trează ore în șir.
Încropi o altă rugăciune, de parcă cele pe care le știa și pe care deja le rostise de câteva ori în gând până atunci, nu erau de ajuns… De parcă o altă rugăciune, proaspătă, ar fi reușit să-l înduplece pe Dumnezeu să-i aducă somnul și liniștea de care avea atâta nevoie…
Noaptea o strivea pe pernă, gândurile însă îi tropăiau prin vene cu viteza sângelui. Nici măcar nu era singura noapte în care se întâmpla așa. Oare alţii cum reuşeau să adoarmă? Oare el ce făcea la ora aceea? Oare cât era ceasul la el? Nici măcar nu știa sigur cât este ora la ea. Nu era greu de aflat, însă se gândea că, dacă va deschide ochii, oricât s-ar fi chinuit să mai adoarmă până dimineață, nu ar mai fi reușit. Riscă totuși și deschise ochii, puse un deget pe telefon, era ora 3:46. Între ei erau șase ore. Deci la el nu era decât ora 21:46. Nici el nu dormea, nu avea cum, de aceea nu putea ea să…
O clipă încercă să dea vina pe el dar, imediat, un NU imaginar îi apăru în față. Simţea că nu are voie să-i pună lui în spate asemenea vină. Poate că el nici măcar nu se gândea la ea, poate că telepatia nu mai funcţiona între ei, poate el își petrecea cu vreo nouă iubită, nopţile atât de preţioase, pe care le mai avea de trăit după accidentul pe care-l suferise. Un alt ”NU” aproape îi lovi retina și în același timp îi invadă trupul și timpanele…. NU! Nici nu ai dreptul la scene de gelozie, nici nu ai voie să gândești că… Nu! Știi prea bine că totul s-ar sfârși, totul, și cerul și pământul dacă…
Mai bine ai distruge insomnia… mult mai bine… dar cum?

Îmi eşti… cât voi trăi


de câte feluri, oare,
port lacrimi pe obraz?
ştii bine cât mă doare…
m-au scăldat, de necaz
că nu te pot aduce
decât în nopţi târzii,
când visul mi-este dulce
şi te pot regăsi.
.
când noaptea mi-este goală
de strigăt vlăguită,
lacrima de pe coală
se naşte împietrită,
când geana te imploră
drumul să-l regăseşti,
noaptea multicoloră,
cu tine, să-mi hrăneşti,
.
când glasul tău renaşte
speranţa de-a zbura,
lacrima recunoaşte
că va mai picura,
în sufletul meu, dorul
de tine, cât voi fi
şi voi păstra izvorul
în locul inimii.
.
când vei deschide cerul
cu-o singură privire,
voi dezlega misterul.
lacrimi de fericire
vor picura pe gură
şi-n piept se vor opri…
sunt doar o picătură,
îmi eşti… cât voi trăi.
 .

Să trăiesc în sfârşit


.
Iar plânge toamna-n lacrimi de iubire,
iar mă trezesc în noapte suspinând,
m-ai pustiit fără a-mi da de ştire
că locuieşti numai la mine-n gând.
.
Zadarnic frunza fiartă mă pândeşte
să-mi înfăşoare-n roua ei durerea,
mă strânge miezul nopţii, ca un cleşte,
numai în tine-mi găsesc mângâierea.
.
Iar plânge toamna plăsmuind poeme,
iar număr amintirile… la infinit,
mă răscolesc dar ştiu că mai e vreme
să te întorci, să trăiesc în sfârşit.
.
Mi-au îngheţat mâinile îndreptate
spre tine, îndurare implorând,
priveşte-mi ochii, e o nedreptate
să fi de fapt numai în al meu gând.

Avem iubire, astăzi, de vânzare!!!


Voiam să strig, aşa… în gura mare:
Avem iubire, astăzi, de vânzare!!!
Poftiţi, vă rog, păşiţi… fără de teamă!
iubire caldă, proaspătă, de mamă,
cu sărutări pe creştet… şi pe… fese,
cu patimă şi fără interese,
din suflet neştirbit, peste măsură…
Poftiţi, vă rog, avem iubire pură
exact cât poate să cuprindă zarea,
munţii stâncoşi, pădurile şi marea…

Avem iubire sfântă şi concretă!
Cu cât o daţi? de nu sunt indiscretă!?!
Voiam să strig, dar… vorbele cad goale
în puţul neîncrederii totale.

Voiam s-o dau pe-un vers nevătămat,
dar s-a pierdut în praful înarmat…

Voiam s-alung cerneala nopţii seci
dar am pierdut iubirea pe poteci,
am rătăci-o-n crânguri de trădare…
Avem iubire, astăzi, de vânzare!!!

De ai maşină, vilă, bani, avere,
un job de frunte, ai tot… şi putere
să cumperi dragoste cu căruciorul,
cisterna plină şi-acumulatorul…

Dar, de nu strigi aşa cum se cuvine,
Avem iubire s-o întinzi pe pâine!
E pură, ca o binecuvântare…
Vei avea dragoste doar de vânzare!!!

Vreau un poem pe ea, de eşti amabil,
preţul iubirii nu-i negociabil,
Stă scris în versuri albe, uimitoare…
Avem iubire, dar nu-i de vânzare!!!

Exişti pe veci în versurile mele!


Să nu te îndoieşti niciun minut,
vreo clipă doar din zilele mai grele,
că printre stele reci te-aş fi pierdut!
Exişti pe veci în versurile mele!
 .

Să nu-ţi imaginezi c-ai fost plecat
chiar dacă depărtarea mă striveşte,
în suflet te-am păstrat ca pe-un păcat,
te voi iubi de-a pururi, nebuneşte!

Speram că sufletul mi l-am jertfit,
sacrificându-mă pentru vecie,
că fără mine să fii fericit,
dar inimile nu-s de jucărie…

 

Nevindecată


Să nu mă laşi s-adorm vreo noapte fără tine,
să-mi scuturi cerul, însetat, pe tâmplă
şi să-mi şopteşti, aşa cum se cuvine,
poemul ce sub geană se întâmplă…
.
Să nu mă laşi să-mi zdruncin visu-n creste,
să mă transform în puf de păpădie,
să mă iubeşti mai crud ca în poveste
să împletim poem pentru vecie.
.
Să nu mă laşi s-adorm în noaptea crudă
tânjind la gura ta înfierbântată,
te voi visa, stelele să m-audă
cum strig la tine… surd… nevindecată.

Să nu-ndrăzneşti


Să nu-ndrăzneşti cândva să mă iubeşti
mai mult sau mai curat decât o fac,
când voi muri, din ger să te trezeşti
deasupra urnei mele, un capac.

Să nu-ndrăzneşti să mă divinizezi,
cum fac mereu, iubirea mea fierbinte,
la primul pas prin mine să valsezi,
cu tot ce am, cu sufletu-nainte.

Să nu-ndrăzneşti să mă alungi vreodată
aşa cum o fac eu, neîncetat,
şi totuşi să m-aduci nealterată
deasupra norilor ca-ntr-un palat.

Să nu-ndrăzneşti să mă păstrezi aproape
cum te păstrez, deşi toţi mă acuză
că te iubesc trecând prin foc şi ape,
iar tu, fără de mine-ai fi o muză.

Să nu-ndrăzneşti să mă iubeşti ca mine,
oricine-n astă lume-i trecător,
doar tu renaşti din ce în ce mai bine
în timp ce eu mă sting de al tău dor.