Versuri frânte-n cozi de stele


În fiecare an aştept,
să plouă să te pot vedea,
să mă înalţi la al tău piept,
să mă transformi în fir de stea,
să mă aduni, să mă inspiri,
să punem teii la un loc,
să-mi spui ce pui în trandafiri
şi-n dragostea fără noroc.
..
Să-mi pui pe vis frânturi de stea
şi lacrimi albe de zefir,
să mă topeşti în palma ta,
cu-aromă grea de trandafir.
Să-mi spui că plopii s-au mutat
pe-aleea zilelor pustii,
să mă întorci neapărat,
din drumul meu, să nu-ntârzii.
..
Mi-e dor de tine neîncetat,
zadarnic ţip, mă arde-n piept,
mistuitor, dor deşucheat,
în fiecare an te-aştept.
Tu ai plecat eu m-am născut
mult prea târziu să pot avea
iubirea ce ne-a conceput,
vers frânt din cozile de stea.
.
Să-mi spui că nu mai are rost
să te aştept la infinit,
că-n lumea asta, contra cost
e totul, că ne-am irosit.
C-am devenim nişte roboţi,
că nu mai ştim ce nu e drept,
că tu în versuri ne socoţi,
iar eu în vers am să te-aştept.
.
Reclame

Cu Eminescu-n suflet


Purtăm cu capul în pământ
Firimitura de simbrie,
Tăiem câinilor frunze-n vânt
În dulcea noastră Românie.

Cu ce ne mestecă vecinii,
Ne hrănim – fără de efort,
Ne castrăm motanii și câinii
Și dăm iubirea la export.

Din standuri procurăm de toate
Şi țoale şi dezamăgiri,
Surprize, suveniruri, date,
Diplome false, vagi iubiri…

Știri explozive şi nuanțe
Din cele mai sofisticate,
Diete, boli, extravaganțe,
Multe nimicuri ambalate.

Ni se dictează mereu pasul,
Cu ce să ne hrănim pământul,
De ce să învârtim compasul,
Să nu ne respectăm cuvântul…

Străbunii să-i uităm cu toată
Îndemânarea lor divină
De-a ne lăsa ţara curată…
O, dulce ţară… oh, ruină!

Te-au părăsit licențiații
Pentru un ban demn câștigat,
O ţară-n care guvernanții
Nici verbu-a fi n-au conjugat.

O ţară-n care se ridică
Sânul siliconat în rang,
Şi-n tabloide se explică
Cum să ne furișăm pe gang.

Cum să plătim biruri pe valuri,
Din sărăcie, nedreptate,
Să ne înecăm exact la maluri
Cu porția de cer în spate.

O, țară plină de eroi,
Inestimabile comori,
Te lași învinsă de gunoi
În loc să strălucești în zori?

Pe Eminescu-l ai în suflet,
Pe Vlaicu-l porți în orice zbor,
Enescu ne-a cuprins în cântec,
Românul e nemuritor!

 

Leac îmi este Eminescu


În aceasta eră nouă
Încerc să silabisesc,
Inima mi-e ruptă-n două,
Leac am doar când te citesc.

Nimic nu e ca înainte,
Cu tei nu ne mai hrănim,
Ne ascundem sub cuvinte,
Printre plopi ne otrăvim.

Se iubește tot mai tare
Aurul din buzunar,
Dragostea e-n galantare,
Meșterul nu e zidar.

Versul nu mai e la modă,
Sufletul ne-a înghețat,
Tu-i cântai iubirii odă,
Noi o ducem în păcat.

Aveai slova pregătită
Pentru orice pământean,
Acum banu-i pe orbită,
Versu-i stropul din ocean.

Nu ne mai hrănim cu vorbe,
Toți avem câte-un grătar
Plictisiți de-atâtea ciorbe,
Ne iubim prin avatar.

Ne fălim c-avem de toate
Când avem doar un costum
Însă haina nu mai poate
Să deducă omul bun.

Punem rimelor trei pense
Sau în grabă le mixăm,
Ne-ai lăsat averi imense
Dar nu toți le descifrăm.

Reîntoarce-te la viaţă
Dragostea s-o învățăm,
Nu avem altă speranță
Doar să te reinventăm!

Reînvață-ne iubirea
Și dorința de frumos,
Lasă-o clipă nemurirea,
Tu, Luceafăr luminos!

Reîntoarce-te o noapte
Printre noi să rătăcești,
Să redai iubire-n toate
Sufletele pământești!