Îndemn


Chiar dacă dorm pe-un fulg de nea
cu aripile prinse-n chingi,
să mă trezești, iubirea mea
și să mă-nvingi!

Să mă săruți de două ori
peste călcâi,
să mă înalți de subțiori,
cu-n sfânt ”rămâi!’

Chiar dacă zbor peste nămeți
cu șoaptele copilărești,
de lacrimă să mă dezveți,
să mă iubești!

Să mă aduni când te privesc,
minute-n șir fără-a clipi,
să mă îndemni să te iubesc
cât vom trăi!

Chiar dacă ceru-i înnorat
și stropii reci,
tu nu uita că te-am visat,
că n-ai să pleci!

Reclame

De ce-ai rămas?


Aș fi vrut să nu te-oprești,
șoaptele să nu-mi dorești,
aș fi mers mult mai departe,
nu citeam nicio carte,
leneveam pe o treaptă,
ce nicicând nu se-ndreaptă.

Rămâneam pe vecie
lacrima ce sfâșie,
nu veneam după tine
să mă lepăd de mine…

Mă întreb mai mereu…
Oare tu? De ce eu?
De ce tu te-ai oprit
și mi-ai spus ”S-a sfârșit!”
peste zorii aprinși,
oare noi suntem prinși?

De ce n-ai mers
peste alt vers?
De ce-ai rămas?
E doar popas?

Nebuni de dor


 

”- Să-mi scrii, iubirea mea, seninul
ce ţi-l aduc, mizând pe-o stea
ce recunoaște că destinul
nu-l scriem noi, ci dragostea.

Să-mi scrii duios, să nu-nţeleagă
nicicând oricare cititor,
doar noi, în lumea asta-ntreagă
pictăm în vers cuvântul dor.

Să-mi scrii, iubirea mea, pe ceaţă,
așa cum doar tu știi să scrii,
pe zori, în orice dimineață,
cu stele, verbul „a iubi”.

Să scoți din gheara nopților
cu versul tău catifelat,
mirajul sfânt al zorilor
din cerul nostru adorat.

Să-mi scrii, doar mie, pe vecie,
să-ţi fiu tot ceea ce-ai visat,
să ne scăldăm în poezie
și-n șoapta plină de păcat.

Să-mi scrii pe toate, câte-n lună
și-n stele vor să mă supun.
să mă iubești ca o nebună,
să te iubesc ca un nebun!”

”- Să-mi scrii, în versuri adorate
de toți cei ce le vor citi!”
mi-a șoptit muza mea-ntr-o noapte,
”- Să-mi scrii, iubita mea, să-mi scrii!”

Geamăt imens


Dezveleam clipe reci în miimi de fiori,
Dezgropam șoapta mută, mângâiată pe frunte.
Stele verzi și căprui dezgolisem din zori
Dezmierdând peste pleoape, lacrimi calde de munte.

Adoram infinitul lunecând izbitor,
Imploram raza caldă să-și croiască alt sens
Între șoaptele noastre și-o petală de dor,
Ne uneam biruința într-un geamăt imens.

Aprindeam noaptea crudă și-o plimbam peste timp,
Să clădim vers bezmetic rătăcind printre flori
Izgonite din lume, zămislind anotimp
Din petale de nuferi adormiţi în culori.

Rescrie-mă în versuri albe


Azi dimineață,
după ce m-am spălat
pe ochi cu tine,
pe tâmple,
pe umbră,
mi-am pus soarele-n priviri
și-am plecat
spre eternitate.

Șoaptele tale
se hârjoneau încă
în buzunarul de la piept,
în spatele meu,
se auzeau dorințele tale,
susur fierbinte
a unui singur
fir de dor.

Parfumul zorilor trecuți
îmi mângâia coapsele,
surâsul pleoapelor
îmi săruta cuvântul
nescris încă.

Rescrie-mă în versuri albe,
descrie-mă într-un cuvânt,
pune-mi pe tâmple miliarde
de sărutări… cu tine sunt.

Cu tine zbor peste vecie
și peste toate câte-or fi,
cu tine lumea e pustie,
când ne iubim ca doi copii.

Mă plec în fața ta, iubire


Mă plec în fața ta, iubire,
recunoscându-ți iscusința,
triumfătoare plăsmuire,
îți poți petrece biruința.

Ai reușit într-o secundă
privirea să ne-o rătăcești,
să ne-o aduni pe-aceeași undă
ca-n visele copilărești.

Mă plec în fața ta, iubire,
deși credeam că n-ai să vii
să-mi tulburi clipele-n neștire,
să-mi conjugi verbul ”a-ntregii”.

Nici timpul nu ne mai îndeamnă
să mai pășim pe-același drum,
ciorchinii acrii ne condamnă,
că suntem copți, iar ei sunt scrum.

Mă plec în fața ta, iubire,
cu stima bine-meritată,
deși credeam că-n amintire
te voi ascunde viața toată.

Prinț și cerșetor


Cândva, un imens cub de gheață,
Prin lumea rece picuram
Zadarnic, bâjbâind prin ceață,
Între pereți mă congelam.

Cerul plângea, de multe ori,
Cu flăcări negre de coșmar,
Din iarbă rea nu zăream flori,
Doar vorbe goale-n calendar.

Nopțile seci, ca de salină,
Mă saturau de-ngenunchiat,
Îmi umpleau sufletul cu vină
Și-un singur vis… De mult plecat.

Azi m-am împiedicat în norii
Prin care mi-am clădit un drum
Să nu-mi îngrozesc cititorii
Cu-atâta ger și-atâta scrum.

Am tras în piept strop de speranță
Și-am răstignit cioburi de vis,
Pornind în ultima instanță
În zbor, spre cerul interzis.

Am îndrăznit să mângâi gura
Ce-a pronunțat fior cumplit
Și-a reușit, ca picătura
S-o rupă, dintr-un drum greșit.

Am reușit să sărut glasul
Celui ce mi-a oprit suspinul,
Să-i sorb cuvântul, doresc pasul
Și îndulcesc cumva pelinul.

Azi zorii îmi aduc o rază
De care nu am vrut să știu,
Visul în șoapte dulci vibrează,
Sufletul nu-mi mai e pustiu.

Azi zâmbetul mă încolțește
Deși credeam cândva că-i stins
Iubirea cântă nebunește
Un singur vers: „-Eu v-am învins!”

Eu dintr-o dată-am devenit
Un „noi” plutind pe-un singur nor
Soarele vieții-a răsărit
Pentru un prinț și-un cerșetor.

Gurile toate se pot strânge
Pasul pentru a-mi defăima,
Dar eu voi înceta a plânge,
Așa mi-a prescris inima.