M-aș ascunde


Cum să-mi curăț ochii minții
când din pleoape curg izvoare
de parcă mi-ar cere sfinții
să le fiu pe veci datoare…
.
Cum să uit cruda furtună
ce mi-a mistuit surâsul,
când pe boltă, doar o lună
îmi înseninează-apusul….

Cum să fac din venin miere
și din bice alinări,
când mă mistui în tăcere
pe sub cele patru zări…

Vârf de ac de-aș fi pe lume
stelele le-aș implora
sufletul să mi-l consume
să nu mă pot apăra…

Fir de iarbă de-aș pătrunde
contopit în bob de rouă,
lacrimile mi-aș ascunde
de lumea aceasta… nouă.

Reclame

Rang de visător


Mă-ntrec cu visul dintre două lumi,
Nici nu mai ştiu cine-a-nceput întâi,
Cert este că, din ploi de-ai să consumi
Îmi poți aşterne norii căpătâi.

Îmi vei însenina pentru vecie chipul
Şi-mi vei aduce viaţa înapoi
Pe malul mării să-mpărţim nisipul
Şi valul spumegând de dor, la doi.

Mă-ntrec cu vântul, printre frunze ude
Prin ploaia ochilor fără sfârşit
Îmi e totuna dacă nu m-aude
Nici spicul frânt, nici ziua ce-a venit.

Îţi voi îngemăna cu-argint de lună,
Într-un amestec înstelat cu vise
Un cer, să te ferească de furtună
Şi lacrimi reci, de suflet interzise.

Mă lupt cu toamna inimilor crude
Printre umbrele ce umbresc din umbră,
Încerc s-adorm dar iarna mă aude
Şi mă-nfăşoară-n gheaţă insalubră.

Eu pot îngenunchia la poartă chinul,
Să te ridic la rang de visător
Cu sufletul ne vom trasa destinul
Cel zbuciumat, de dragoste şi dor.

 

 

Să mă simţi, să mă auzi…


Până nu mi-a spus o brută
cât de groaznică-i arsura,
n-am ştiut c-am fost bătută
din iubire, şi-am ars ura.
.
Până nu mi-a spus furtuna
câte bice foloseşte
să-i pună ploii cununa,
credeam că mă osândeşte.

Am crezut că râul curge
doar aşa din întâmplare,
că ochiul tău mă parcurge
numai când sufletul doare.

Până n-am urcat pe munte
cu rucsacul plin de stânci,
n-am intrat în amănunte
nici sub şoaptele-ţi adânci.

Am crezut că braţu-ţi plânge
de dorul meu când îngheaţă,
că te pierde şi ajunge
râul zorilor pe faţă.

Până nu m-a vândut Iuda
iarmarocului întreg,
n-am ştiut zâmbi în ciuda
nodului, ce nu dezleg.

Am crezut că tot ce zboară
este liber şi curat,
că durerea mă doboară
dacă te-ai îndepărtat.

Am crezut că pot atinge
şarpele hrănindu-l des,
că-n sfârşit îl voi convinge
că n-am niciun interes.

Până n-am primit osânda
clipelor fără de tine,
n-am ştiut s-ascund dobânda
lacrimilor cristaline.

Am crezut că ştii întinde
braţele a sărutare,
că mă porţi oricând, oriunde,
ca şi mine-n zbor spre soare.

Am crezut că-ţi sunt fărâma
ce te-ntregeşte prin veac,
stropul ce-adoarme ţărâna
umbrelor fără de leac.

Am gândit că existenţa
dorului nepământesc
va pieri din imprudenţa
faptului că te iubesc.

Mi-am pus lacrima pe pânză
alinând gheţarii cruzi,
rostind pe-o singură frunză
să mă simţi, să mă auzi…

Sete


 

 

 

 

 

Mi-am pus setea la-ncercare
Să văd cât de mult îi pasă
Când durerea e-aşa mare,
Inima atât de arsă…

Am lăsat-o să adie
Ca o frunză-n vârf de nuc,
Fără nicio broderie,
Fără niciun cânt de cuc…

I-am pus dorul la picioare
S-o îngenunchez cumva,
Să-i desculţ poemu-n care
Şoaptele mă dezmierda.

Vântul mă purta pe braţe
Ca pe o comoară veche
Şi-mi şoptea, printre nuanţe
De senin, vers, la ureche.

Duhul serilor deşarte
Mă ferea de suferinţă
Ascunzându-mă-ntr-o carte
Cu lumină şi credinţă.

Mă lovea câte-o furtună
Groaznică, neţesălată,
Nimicind pofta nebună
De-o iubire-adevărată.

Răni purtând veşmânt de gală
Pentru ochii lupilor,
Pun cuvântul cu migală
Pe argintul stelelor.

Timpul curge peste toate
Ca un dor încărunţit,
Visele nenumărate
Pune setea la-ncolţit.

 

 

 

 

Un miez de nucă


De la un timp sunt ca un miez de nucă,
Mă-nchid în mine tot mai apăsat,
Orbirea lumii sufletu-mi usucă
Şi nu-mi găsesc lichidul adecvat.

De la un timp sunt ca o frunză-n vânt
Mă las lovită de orice furtună,
Ascult uimită groaza din cuvânt
Şi mă întreb, în gând, ce-o vrea să spună.

De la un timp îmi plânge plânsu-n mine
Îmi adâncesc lacrimile pe rând,
Aştept răsplata ce mi se cuvine
Să văd şi eu de fapt ce-ascunzi în gând.

Cu ochii minţii, văd doar sărbătoare,
De iarna crudă chiar m-am săturat,
Nevăzător, cu ochelari de soare
Şi-un ger cumplit în suflet, m-am mutat.

Sub coaja nucii mi-am găsit popasul,
Mă apară de orice lovitură,
Nu-ţi cer bineţe, încă-ţi aud glasul,
Mă calcă apăsat pe bătătură.

De la un timp sunt ca un miez de nucă,
Adun în mine toată-amărăciunea,
Tu mă loveşti cu ura ta năucă,
Eu mă ridic spunându-mi rugăciunea.

Ostatică în al tău dor



Eu m-am obișnuit deja
Lacrima-n zâmbet să-nfășor,
Suspinul mi-l voi proteja
Mereu cu un surâs ușor.

Eu m-am obișnuit să-mi spun
Că totul se va limpezi,
Că versul meu, de dor nebun
Orice furtună va-mblânzi.

Eu m-am obișnuit să tac
Atunci când nu-i nimic de zis,
Aștept la pieptul tău să zac,
Dar pân-atunci mai am de scris.

Eu m-am obișnuit să zbor
Prin visul fără de aripă,
Să mă hrănesc din al tău dor
Ostatică, clipă de clipă.