Moş Crăciune, de nu vrei…


Anul ăsta? De Crăciun?
pentru mine nu-mi doresc
niciun… borcan de magiun,
niciun vis împărătesc…
 .
Anul ăsta, Moşul poate
să întârzie… cât vrea….
dar, la anul… cu de toate
să vină, cu dragostea,
cu dorinţe împlinite
cum n-am mai avut nicicând,
cu tot ce am azi în minte
şi ce port, de mult, în gând.
La anul, de Sărbători
vreau iubirea s-o-ncălzesc
la pieptul meu, de ninsori
şi de rele, s-o feresc.
Vreau să fiu lângă ai mei,
sănătoşi şi fericiţi,
să colindăm pentru cei
ce n-au fost nicicând iubiţi,
dar la anu’ vor pătrunde

în magia dragostei…

Moş Crăciune, nu-mi răspunde,
anul ăsta, de nu vrei…

Până dincolo


Reţin şoaptele între dinţi.
Stelele, de după boltă,
se ascund visând cuminţi
cum culeg albă recoltă
de săruturi, dezmembrate
dintr-un lan de curcubeie,
calde, tandre şi furate,
ca un suflet de femeie.

Alung gândul, nestatornic,
într-o grotă, să mocnească.
Zâmbetul apoteotic
şi şoapta ce-a vrut să nască
zeci de lovituri de bice,
le pun la păstrat, sub soare,
suferinţa să abdice,
să uit cât de mult mă doare.

Mă dor gândurile toate,
insomniile mă sorb,
mă târăsc, zâmbind, pe coate,
alung penele de corb
ce se adună-n cârduri clare,
mă îndeamnă să trăiesc
investind lacrimi amare…

mor, şoptindu-ţi: te iubesc!

unde mă doare


 

eşti doar un fulg fără de vină
ce te-ai întins de-un timp la soare,
un crin ce prinde rădăcină
exact aici, unde mă doare.

azvârl cu lacrimile-n stele,
lovesc cu ţipete tăcute
dar, el, din gândurile mele
parcă-i născut, of, Doamne!!!
Du-te!

nu mai vreau să mă-ntorc acasă,
vreau să colind printre nămeţi,
sufletul parcă nu mă lasă
să sper în alte dimineţi!

nu mai vreau să primesc lumina,
îmi e de-ajuns ce-am pătimit,
nu-ţi mai întinde rădăcina
spre sufletul meu împietrit.

Blestem sub razele de soare


Când ai plecat, în zori, mi-ai pus pe suflet
Sărutul dulce, jaru-înfierbântat,
Blestem şi chin de lacrimi fără umblet
Din cerul nostru, verde-înstelat.

M-ai blestemat să nu-mi arunc privirea
Spre nicio altă umbră trecătoare,
Doar ţie-n veci să îţi păstrez iubirea
Neîntinată, lacrimă de floare.

M-au judecat atâtea guri întoarse,
Atâţia ochii mi-au pus în spate… multe
Dar, lacrimile mele pot fi stoarse
Doar de-ai ochi tăi ce ştiu să mă asculte.

Când ai plecat, în zori, mi-ai spus: „Iubire,
Mă voi întoarce de mă vei păstra
La pieptul tău şi-n gram de fericire,
Stelele noastre le vei orchestra”.

Am împletit cum am ştiut mai bine
Gânduri firave pentru clipe reci
Din care, să tot guşti de dor de mine,
Să te întorci, pe veci să numai pleci!

Să fim blestem sub razele de soare,
Să fim iubirea fără de hotar,
Să ne iubim şi să-ţi rămân datoare
Cinci vieţi de dragoste să-ţi dau în dar.

 

 

 

 

 

 

Gânduri reţinute


Am încetat să-ţi bat în zori, în poartă,
Cu vorbe dulci, cu lacrimi nevăzute,
Am adunat în scrinul fără soartă
Iubirea toată,  gânduri reţinute…
.
N-am mai pictat pe chip zâmbete goale,
Nici n-am ascuns de ochii tăi iubirea,
Am păşit demn, tăcut, firesc, agale,
Pe-aleea care mângăie privirea.
.
Am băut stropi amari de neputinţă
Cu insomnii ce mi-au marcat destinul,
Strângând la piept izvorul de credinţă
Mi-am construit aripi ce-au topit chinul.
.
Nu ţi-am destăinuit nicio-ntâmplare,
Cum nici tu n-o mai faci de mult, iubite,
Eşti prea departe, depărtarea doare…
Sau poate nu, nu-mi mai aduc aminte…!?!
.
Am încetat să-ţi spun seară de seară
Cu ce-am greşit, cât am înaintat,
Cât mă aprinde, cât o să mă doară
Sau poate nu… poate că te-am uitat…?!?
.
Poate că-n toată această întâmplare
Tu eşti cel ce-ai iubit cu-adevărat,
Eu mă aprind când depărtarea doare
Sau poate nu… poate că te-am uitat…?!?
.

Un miez de nucă


De la un timp sunt ca un miez de nucă,
Mă-nchid în mine tot mai apăsat,
Orbirea lumii sufletu-mi usucă
Şi nu-mi găsesc lichidul adecvat.

De la un timp sunt ca o frunză-n vânt
Mă las lovită de orice furtună,
Ascult uimită groaza din cuvânt
Şi mă întreb, în gând, ce-o vrea să spună.

De la un timp îmi plânge plânsu-n mine
Îmi adâncesc lacrimile pe rând,
Aştept răsplata ce mi se cuvine
Să văd şi eu de fapt ce-ascunzi în gând.

Cu ochii minţii, văd doar sărbătoare,
De iarna crudă chiar m-am săturat,
Nevăzător, cu ochelari de soare
Şi-un ger cumplit în suflet, m-am mutat.

Sub coaja nucii mi-am găsit popasul,
Mă apară de orice lovitură,
Nu-ţi cer bineţe, încă-ţi aud glasul,
Mă calcă apăsat pe bătătură.

De la un timp sunt ca un miez de nucă,
Adun în mine toată-amărăciunea,
Tu mă loveşti cu ura ta năucă,
Eu mă ridic spunându-mi rugăciunea.

Doar în El


 

 

Am ucis un gând în faşă
Devenind o criminală,
L-am lovit cu o cravaşă
Până l-am strivit pe coală.

M-am luptat cu soli de pace
Ce-ncercau să-l reînvie
Dar, o lacrimă dibace
L-a distrus pentru vecie.

Timpul încerca să-l spele
De suspine şi dureri,
Ciripit de rândunele
Prin petalele de ieri.

L-am ucis, lăsând aripa
Să plutească-n crezul său,
Ador să-mi descopăr clipa
Cu-ncredere-n Dumnezeu.

El e singurul ce-mi ştie
Sufletul misterios,
Doar în El, pentru vecie
Mă încred, visând frumos.

Cei ce vor să mă doboare
Din orice motiv minor,
Ştiu că n-au nicio culoare
Sub lumina stelelor.