Iubesc lumea asta cu tine în ea!


 

 

Iubesc lumea asta cu tine în ea!
De ce te descopăr aşa de târziu?
Ţi-aş fi dat o stâncă dar, am dragostea
Albastră de verde şi vreau să te ştiu!

Iubesc lumea-n care zburând îmi şopteşti,
De ce-aş rezuma-o la ce n-am visat?
Ofer viaţa-ntreagă doar să-mi dăruieşti
Albastru din noaptea când m-ai sărutat.

Iubesc lumea-n care mă duci pe-nserat,
Pe aripi de vise şi fluturi divini,
Descopăr în tine un suflet curat
Albastru şi verde, cu care m-alini.

Iubesc lumea-n care te-aud zi de zi,
Îmi scalzi trupul fraged în ochii tăi verzi,
O viaţă întreagă de mă vei iubi,
Iubeşte-mă sincer şi n-ai să mă pierzi!

 

 

Reclame

Am timp să-nvăţ


Unii au timp, l-au cumpărat din piaţă,
alţii au vânt în palmă şi dezmăţ,
unii-au curaj să mă privească-n faţă…
ciudat, dar de la ei… n-am timp să-nvăţ.
.
Unii şi-au făurit din vise aripi vaste
să poată aduna din zbor sunete vii
făr-a atinge clape, corzi sau taste
ci doar dorința de a făuri.

Unii şi-au pus perdele la fereastra
mai mată decât ceaţa şi pătată
de apa adormită, strânsă-n glastra
uitată-n nopți de cei ce-au fost odată.

Unii-şi deschid crenguţe-nmugurite,
smeriți, ca nişte pui de căprioare
de care să îţi tot aduci aminte
când lacrima te arde şi te doare.

Unii… din piuă se hrănesc cu miere,
apa se îndulcește şi-n salină
când trandafirii-nţeapă cu putere
căușul palmei cald și fără vină.

Unii mai cred că m-au pătruns pumnalul
ce-au încercat să-l răsucească-n mine,
uitând că eu am timp să aștept valul
să se întoarcă-n veacul care vine.

Eu cred că tot ce-agonisesc în suflet
şi dăruiesc, mai mult sau mai puțin,
acelora ce pun şi glas şi sunet
din har dumnezeiesc, e dar divin.

Eu sunt aşa cum m-a creat coșmarul
în care-am fost sortită să respir,
mi-am făcut timp să îndulcesc amarul
catifelând spinul de trandafir.

Se duce vestea că n-am timp de viață,
nici de sărutul tău nu-mi amintesc,
deși în fiecare dimineață
am sute de motive să zâmbesc.

Unii au timp, l-au cumpărat din piaţă,
alţii au vânt în palmă și, dezmăţ,
unii-au curaj să mă privească-n faţă…
ciudat, dar de la ei… n-am ce să-nvăţ.

 

Nu se mai poartă uşa larg deschisă


 

De la un timp mă limpezesc în soare
şi-n lacrimile mării mă usuc,
de la un timp nu-mi mai trimiţi culoare,
nici eu nu plec deşi încet mă duc.

De la un timp mă îngrozesc netoţii
cu vorbe aruncate la-ntâmplare,
încătuşez iubirea cum fac hoţii
să nu mă rătăcesc în bălţi de soare.

De la un timp izbesc în laşitate
cu braţele-ncleştate de durere,
nu-ţi cer nici timp, nici aur, nici dreptate,
nici frunzelor ce cad nu le cer miere.

Mă duc spre miazănoapte să-mpart stele,
spre miazăzi să-mpart ce-a mai rămas
din curcubeul frânt în acuarele
şi ploi torenţiale fără glas.

Mi-e teamă să-ţi repet ce-mi arde pieptul,
nu se mai poartă flăcări de prisos,
acum se osândeşte alfabetul
şi se alungă tot ce-i mai frumos.

Nu se mai poartă dorul sărutării,
nici ochii dragi nu se aşteaptă-n prag,
acum ne tăvălim ca valul mării
şi rătăcim icoana celui drag.

Aş fi ridicolă dacă ţi-aş cere
să te gândeşti cât un sărut la mine,
un strop infim… Imensa mea avere
e sentimentul ce-a uitat să se încline.

Nu se mai poartă uşa larg deschisă,
nici sufletul la purtător nu-i de bone-tone,
iubirea e o noapte contrazisă
de-o lacrimă ascunsă sub beton.

Prinos


 

 

Un frate de suflet a scris un poem,
Cu mult adevăr şi multă durere
Ascunsă sub versuri precum un blestem,
Aşa plâng poeţii în vremuri de fiere.

Ne ducem speranţa în pânzele albe,
Hrănindu-ne pruncii cu lapte la plic,
Înecăm durerea în doze şi halbe
Golind cardul care şi-aşa-i de nimic.

Azvârlim gunoiul pe geam, nu la ghenă,
E drumul prea lung, iar groapa-i păzită,
De-atâţia gurmanzi, ca leii-n arenă
Aşteaptă o pungă cu jale dospită.

Am luat ieri salariul, l-am dat pe o rată,
Am fiert arpacaşul cu lacrimi cu tot,
Mai am de-o secundă şi-o ultimă plată,
Iar greva loveşte cu-n bici peste bot.

Nu am nici tigaie, să fiu gospodină,
Să-nlătur uleiul din publicităţi,
Citesc pe-ndelete poeme-n surdină
Şi-mi caut menirea prin alte cetăţi.

Răcnim fără noimă, răcnim fără rost,
Sfârşiţi de durere ne purtăm amarul,
Îl punem de strajă, visând contra cost
La ziua de mâine, ne-ngroapă coşmarul.

 

Avem libertatea de-a scrie cu jale,
Aveţi libertatea de a ne citi,
Cu sângele nostru pe filele goale,
Ne-aducem prinosul cu-n poem pe zi.

 

 

 

 

 

 

 

 

Răsplata


Din lumea asta, aş putea,
Să-mi iau tot ceea ce-mi doresc,
M-aş răcori cu dragostea
Când ochii tăi mă încălzesc.

Din glasul tău, îmi e de-ajuns
Un sunet cât o-nghiţitură
Şi aş simţi cum m-a pătruns
Iubirea pură, din scriptură.

Din mâna ta iau mângâiere,
Pentru trei lumi de sihăstrie,
Privirea ta-i a mea avere,
Sărutul tău a mea simbrie.

Din lumea asta, aş putea,
Să-mi iau tot ceea ce-mi doresc,
Îmi e de-ajuns iubirea ta,
Nu încetez să te iubesc!

Tu eşti răsplata vieţii mele
Pe care n-am visat s-o am,
Eşti luna plină printre stele
Şi soarele zâmbind în geam.

Dezmeticire


De sub tăcerea mormântală
În care m-am scăldat trei seri,
Strecor prin valul frânt de-o zală
O lacrimă pierdută ieri.
.
Încerc s-o prind în palma stângă,
Să pot clădi cu ea un vis
Sufletu-ncepe să se plângă
De dorul unui Paradis.

Din glas ţi-am adunat tristeţea
Şi agonia nesecată,
Mi-aş fi dorit să-ţi dau blândeţea
Cum o făceam, neobservată.

Pe vis să-ţi scriu cu picătura
Nopţilor astea, mult prea sumbre?!?
M-ar condamna literatura
C-am născocit-o printre umbre.

Prin întuneric fac potecă
Să îți pătrund adânc în minte,
Deşi nu sunt o indiscretă,
Mi-e dor să-mi dai două cuvinte.

Încerc să mă dezmeticesc,
Deşi sunt foarte rătăcită,
În jungla asta mă lovesc
De-atâţia spini, şi-s obosită…

Îi simt în ceafă uneori,
Iar răsuflarea lor sfidează,
Se linguşesc ca nişte flori
Ce cu nimic nu se-asortează.

Pe norii mei, nu-i pot urca,
Sunt ascuţiţi şi plini de ei,
Deşi un timp m-aş mai juca,
Prea plină-i lumea de mişei…

Mi-e groază-n palmă să-i aştern
Văzându-le rigiditatea,
Dar nici nu-i pot hrăni etern
Abandonându-mi libertatea.

Lentilele nu-s aburite,
Încă mai văd destul de clar,
Întind o plasă de cuvinte
Când spinii-mi dau otrava-n dar.

Beau doar o gură de ceai verde
Să mă ridic din jar mocnit,
Ştiu sigur că nu ne vom pierde
Doar ne iubim la infinit.

Spinii sub forma de secure
În vreascuri de vor ofili,
Sufletul meu poate să-ndure
Dezmeticindu-se într-o zi.

În şoapte să mă-nvelesc


În noaptea asta, mai albastră
Decât albastrul ce-mi oferi,
Voi cere lunii, prin fereastră
Să-ascundă umbrele de ieri.
.
Să simt cum îmi pansezi aripa
Cu glasul tău mângâietor,
Să-nvingem lacrima şi clipa
În care ne-am topit de dor.
.
În noaptea asta fără vise
Cu insomnie parfumată,
Presar petale de narcise
Din dragoste adevărată.
.
Să-ţi aud glasul cum mă cheamă,
La pieptul tău să mă topesc,
Să nu mai bag nimic în seamă
Şi-n şoapte dulci să mă-nvelesc.