Tăceam… gândind că m-ai uitat…
Am încetat să mă descriu,
să-mi pun jăratec parfumat…
Sunt bine… alţii-s mult mai rău…
Eu cât de cât mă mai descurc
în braţele lui Dumnezeu,
cad, mă ridic, nu zbor dar, urc.
Sunt bine, numai că-ntrebarea,
venită după-atâta drum,
e zbuciumată… precum marea
şi nu găsesc ţărmul să-ţi spun.
Sunt mult mai bine decât luna
ce plânge de însingurare,
eu luminez întotdeauna
pe norii mei, fără hotare.
Nu te-nhăma la griji deşarte,
sunt bine, nici n-aş fi crezut
că vei pleca aşa departe
şi-am să-nţeleg că te-am pierdut.
Mi se întâmplă să-ţi simt umbra,
când mă fereşte de ciulini
încolăcindu-mă ca febra
din creştet până-n rădăcini.
Uneori chiar mă-ntreb în taină
făr-a cerşi umil răspuns,
te opinteşte-a mea căină,
lacrimile care-au tot curs?
Am ascultat un timp cuvinte
rostite cu înţelepciune,
le-am aşezat în a mea minte
pe-un raft, ferit de multă lume.
De-abia acum am înţeles,
când trei decenii au zburat,
c-atunci când drumul e ales
mai bine pleci neanunţat.
Sunt bine… n-am răni la vedere,
nici de reptile nu mă tem,
am înţeles… n-am ce le cere,
în loc de suflet, au un ghem.
Dar…, tu mă ştii, mă ştii prea bine
că sunt o stâncă, nu-i secret.
Îmi e enorm de dor de tine
dar, mi-este bine prin… decret.
Azi am smuls buruieni o groază,
am spart şi câţiva bolovani…
…sunt bine… totuşi mă întristează
că nu-ţi pot spune la mulţi ani…
Rămâi în suflete noastre
chiar dacă-n grabă ai plecat
să zbori acolo printre astre…
Te vom iubi neîncetat!
