Cu Eminescu-n suflet


Purtăm cu capul în pământ
Firimitura de simbrie,
Tăiem câinilor frunze-n vânt
În dulcea noastră Românie.

Cu ce ne mestecă vecinii,
Ne hrănim – fără de efort,
Ne castrăm motanii și câinii
Și dăm iubirea la export.

Din standuri procurăm de toate
Şi țoale şi dezamăgiri,
Surprize, suveniruri, date,
Diplome false, vagi iubiri…

Știri explozive şi nuanțe
Din cele mai sofisticate,
Diete, boli, extravaganțe,
Multe nimicuri ambalate.

Ni se dictează mereu pasul,
Cu ce să ne hrănim pământul,
De ce să învârtim compasul,
Să nu ne respectăm cuvântul…

Străbunii să-i uităm cu toată
Îndemânarea lor divină
De-a ne lăsa ţara curată…
O, dulce ţară… oh, ruină!

Te-au părăsit licențiații
Pentru un ban demn câștigat,
O ţară-n care guvernanții
Nici verbu-a fi n-au conjugat.

O ţară-n care se ridică
Sânul siliconat în rang,
Şi-n tabloide se explică
Cum să ne furișăm pe gang.

Cum să plătim biruri pe valuri,
Din sărăcie, nedreptate,
Să ne înecăm exact la maluri
Cu porția de cer în spate.

O, țară plină de eroi,
Inestimabile comori,
Te lași învinsă de gunoi
În loc să strălucești în zori?

Pe Eminescu-l ai în suflet,
Pe Vlaicu-l porți în orice zbor,
Enescu ne-a cuprins în cântec,
Românul e nemuritor!