Aici se odihneşte un poet!


Am naufragiat din când în când pe norii
ce m-au lăsat să le adun splendoarea,
să o împart mereu cu cititorii,
loviți de dorul ce-a atins visarea.

Nici nu mai știu de câte ori căzut-am,
nici nu mai știu de ce aș fi rămas
îngenunchiată când, pe nori văzut-am
cum pot zbura spre stele pas cu pas.

Am naufragiat pe lună şi pe stele,
cu lacrimile scurse fără soţ,
pe curcubeul smuls din acuarele
şi trandafiri ucişi de primul hoţ.

Zăpezile mi-au înlesnit puterea
de a urca pe stâncile abrupte,
a îngropa în versul meu durerea
ce-mi obliga sufletu-n ger să lupte.

Am naufragiat în aşteptare
c-un geamantan îmbâcsit cu tăciuni,
am lăcrimat simţindu-mă datoare
să găsesc drum fără instrucţiuni

În ţintirim, pe crucea mea va scrie:
„Aici se odihneşte un poet!
Nu-l înveliţi cu flori, ci cu hârtie!
S-a stins punându-şi moartea la respect!”

Strop de iubire


 

 

 

 

Ţi-aş împleti iluzii pe hârtie
Din toate câte mocnesc pe pământ,
Dar teamă mi-e că-n ziua de simbrie
Voi găsi doar furtună sub cuvânt.

Ţi-aş împleti o arşiţă albastră
Din dorul lunii de a se ascunde
De soarele ce-mi bate în fereastră,
Dar teamă mi-e că-n vise-ţi voi pătrunde.

Chiar m-aş trezi, în zorii verzi, cu gândul
La toate clipele neînţelese
Şi-aş aduna, din ochii tăi, cuvântul
Din care, pod de muguri peste dor, ţi-aş ţese.

Îţi împletesc din şoapte frânte-n zori
Un râu înverşunat în nemurire,
Înăbuşit în roua de pe flori,
Făr-a pretinde-n schimb strop de iubire.

 

 

 

Timpul spune mult mai multe


Nu te voi lua de aripă,
Ca pe-un simplu muritor,
Să-ţi arăt ce-nseamnă clipă
Risipită pe covor.

Nici nu vreau a mă cuprinde
Din răsărit la apus,
Pe doi zloţi, tainic mă vinde
Când orbeşti privind prea sus.

Nu-s demnă de piedestale,
Nici de stele prinse-n plete,
Aţipesc printre petale
Măcinată de regrete.

Nu te voi lua de guler
Să-ţi modelez nepăsarea,
În genunchi, mă rog, pe taler
Să nu-ţi fie pusă sarea.

Nu cunosc, nici nu mă-ncântă
Zbor cu pietre căptuşit,
Sufletu-n mine cuvântă
Chiar şi când am răguşit.

Timpul mut va spune totul
Grăbindu-se să plătească,
Nu cu bâta sau cu zlotul
Ci cu mila Lui cerească.

Poate am eu vieţi în spate,
Sau poate ieri m-am trezit,
Obosită-s de dreptate
După ce ai pătimit.

Zborul meu, dus în tăcere,
Pretins de clarvăzători
Poartă aripi de durere
Dar, m-alină printre nori.

Cuvântul meu n-are plasă,
Nici la bine, nici la greu,
Am pită caldă pe masă
Din mila lui Dumnezeu.

Timpul spune mult mai multe
Decât aş putea descrie
Deşi, mulţi n-au cum s-asculte
Susurul de pe hârtie.

Suflet pe pâine


Mulţi au spus că sunt nebună,
Că locul meu potrivit
Nu ar exista pe lună,
Aşa cum am stabilit.

Mulţi au spus să-mi schimb alura
Şi surâsul să-l ascund,
Să-l înlocuiesc cu ura,
Fiindcă… numai corespund.

Mulţi m-au sfătuit s-acopăr
Firea mea, cu versuri albe
S-o îngrop şi să descopăr
Iubirea pe miliarde.

Mulţi mi-au oferit palate
Şi o noapte de regină,
Mulţi mi-au picurat… de toate
Numai că, n-aveau lumină.

Mulţi privesc a mea iubire
Ca pe-o simplă vechitură,
Au tot dreptul să se mire
Fiindcă-s doar o picătură.

Sunt un strop plin de cerneală,
Numai Dumnezeu mă ştie
Că iubirea mea-i reală
Iar tu, eşti a mea hârtie.

De palat n-am trebuinţă,
Nici coroana nu-mi stă bine,
Iubesc singura fiinţă
Ce-mi dă sufletul pe pâine.

Orice va fi, toţi suntem lut


Tu ştii că eu nu aş pleca
Doar pentru-a face cale-ntoarsă.
Te-ai speriat, iubirea mea?
Cum să îţi las inima arsă?
 .
Eram pe drumu-acela dar,
Ştiam că mai am mult de scris.
Cât m-am zbătut, nici n-ai habar
Şi câte-n gând aveam de zis…
 .
Ştiam că nu s-a terminat,
Că voi mai scrie mult şi bine,
Doar te iubesc neîncetat
Chiar şi în viata care vine.
 .
Eram pe acel drum, iubite,
Dar nu-ncetam să mă gândesc
Că locul tău e-n a mea minte,
Oricâte stele mă pândesc.
 .
Iar dacă totuşi voi zbura
Mai sus decât îmi e permis,
Tu să nu uiţi, iubirea mea
C-ai fost mereu în al meu vis.
 .
Orice va fi, toţi suntem lut,
Dar numai eu ţi-am dat iubire.
Fii sigur că nu m-ai pierdut,
Voi fi sus, s-adun fericire.
 .
Oricâte aripi voi avea
Sau poate vele de vapor,
Pe cerul tău voi fi o stea
Care va tremura de dor.
 .
Îţi voi zâmbi, cum fac mereu,
Voi încerca să strălucesc,
Să îţi arăt, iubitul meu
Că şi din ceruri te iubesc!
 .
Orice va fi, toţi suntem lut,
Tu-mi eşti ulcior cu apă vie,
Oriunde-aş fi, n-am dispărut,
Sunt aşternută pe hârtie.
 .
Mă poţi citi în orice seară,
Oricând vrei, mă poţi răsfoi,
Sunt aburul din călimară
Ce-n veci de veci te va iubi!
 .

Metafora dezmierdată


Pe o pajişte uscată,
Între soare şi abis,
Stă metafora uitată
Sub copacul interzis.

Lângă ea, un fir de iarbă
Se ridică ruşinat,
O atinge şi o întreabă:
-Azi, cine te-a supărat?

Se înţoleşte în cuvinte,
Pune virgula pe vers,
Se strecoară înainte,
Neînţeleasă-n univers.

O metaforă minoră
Cât un strop firav de rouă,
Se stinge din oră-n oră,
Se aprinde doar când plouă.

Triluri blânde de luceferi
Îi ung litera rănită,
O salvează de înfrângeri
Şi de furtuna cumplită.

Dintr-un ram uitat sub frunze
Curge-n palmă o părere,
Arca lacrimilor dârze
Sapă printre emisfere.

Licurici cu geana lungă
Prind ideile din urmă,
Verde crud în versuri plângă,
Arşiţa nu se mai curmă.

O metaforă firavă
Aşternută pe hârtie
Coace inima pe tavă,
Pentru viaţa ce-o să vie.

Firul ierbii se usucă
Sub metafore de foc,
Un jargon ar vrea s-aducă
Perla verde cu noroc.

Timpul curge acromatic
Peste norii adunaţi,
Într-un soi de vis acvatic
Scurs din munţii îngheţaţi.

Sub nămeţi de suferinţă
Metafora se dezmiardă,
Mănată de-a ei credinţă,
Aripile-n fier să-şi ardă.