O primă zi


 .
E-aşa cum nu mai ştiu nici cum se cheamă,
un alb divin, înveşmântat în auriu,
o primă zi, care încet aclamă:
„mă iartă până nu e prea târziu!”
 .
E-aşa cum vreau să se înfăşoare gândul
neprihănit de-un vis uitat pe geană,
e prima zi, de-acum ţi-a venit rândul
să-mi pui ciorchini de versuri peste rană.
 .
Reclame

în sunet de vioară


aş vrea să-ţi iau sărutul cu mine,
într-o vară,
lacrima toamnei crude să nu-l poată atinge,
să-l port, fără tăgadă, pentru că-mi aparţine,
la gât, ca pe-o vioară,
fiindcă mă poţi convinge.îmi pui în ochi surâsul,
din cremene de dor
îmi împleteşti speranţa nopţilor argintii,
îmi despleteşti misterul nescris dintre apusul
şi răsăritul dulce, avid al viselor
în care-mi dai iubirea, s-o port, cât voi trăi.

să-ţi cânt din el cu jale
când stelele aţipesc
pe braţul iernii crude înveşmântată-n dor,
să-mi aduci primăvara încoronată-n cale,
să-ţi susur, fără teamă, de-a pururi, te iubesc!
în sunet de vioară, să-l sorb, să te ador.

Să vii de dor


Mi-e tare dor de tine, de dor mi-e tare frig,
te-aş striga, m-aş abţine, te-aş săruta, te strig…
Ceaţa nu te mai lasă sărutul să mi-l simţi,
sub lacrima cea arsă obrazul să-mi alinţi.

Mi-e tare dor de stele, de lună şi de soare,
de toate-n ochii tăi mi-e dor, ochiul mă doare,
şoaptele curg pe trupul meu, înveninate
în dorul ăsta crud, strig nedreptate…

Mi-e tare dor să-ţi despletesc cuvinte
făr-a mişca, cu tine-n gând,  lespezi în minte,
să mă ridici şi să mă scalzi în bălţi de soare
punându-mi frigul iernii-n reflectoare…

Mi-e tare dor de tine, în dor mă învelesc
să-ţi simt visele-n noapte, stele împăturesc
să le surâd o clipă, o noapte sub făclii
de sărutări, să-ţi ningă, fără s-aştept, să vii.

Visul unor nopţi de iarnă


Din fulg de nea s-a întrupat
un înger fără nume,
ea l-a privit, l-a acceptat
şi au pornit în lume.

Zăpada printre ei cădea
ca şi când cerul mare
v-a readuce dragostea,
aşa, la întâmplare.

El o privea necontenit
ca pe o stea polară,
o îmbrăca în răsărit
şi-n soarele de vară.

Păreau doi crini înzăpeziţi
ţinându-se de mână
ce pot păşi nedespărţiţi
prin iarna cea nebună.

Doi trandafiri imaculaţi
prin vitregia vieţii,
care luptau neajutaţi
să pună punct tristeţii.

Printre nămeţi cu greu păşeau
de scârţâia zăpada…
prin visul lor se rătăceau,
lăsând departe strada.

De mână o călăuzea
şi-n gândurile sale
cu praf de stele-o încălzea
prin era glaciale.

Pădurea se-ntindea, dar ei
nu aveau cum să vadă
adunătura de mişei,
ce-i pândeau din zăpadă.

La colţuri lupii-i aşteptau,
cu rânjetul specific,
dar ei în noapte înaintau
ca marea spre Pacific.

Zorii păreau că se ivesc
când le-a ieşit în cale,
un cuib de vis, împărătesc,
căptuşit cu petale.

Au păşit peste prag uşor,
ca-n orice vis… din vise,
au făcut focu-n dormitor
cu stelele promise.

Au ars un timp îndelungat
ca flacără albastră,
nopţile lungi au îngheţat
toţi spinii la fereastră.

Visul frumos s-a stins în zori.
Gheţarii râd într-una
c-au strivit cele două flori,
ca soarele şi luna.

Dar nu au cum a înţelege
că-n nopţile acele,
din dragostea fără de lege
s-au născut alte stele.

Ele vor străluci cândva
când nopţile vor pune,
la loc de cinste dragostea
îngerilor din lume

Speranţă


Din fuiorul neputinţei
Torc un vis pudrat pe geană,
Aripile năzuinţei
Împletesc fără prihană.

Ating ceru-n straie fine
Implorându-i îndurare
Şi-ascund lacrimi cristaline
Sub mormane de uitare.

Ciripesc sub stânca dură
Despletindu-mi insomnia,
Ce-a udat fără măsură
Pana, slova şi hârtia.

Zidul crunt mă înspăimântă
Uneori când norii curg,
Doar speranţa mă încântă
Răsărită într-un amurg.

Paşii-s duri, ca de mileniu
Răzvrătit de vânt şi ploi,
Ridicând la rang de geniu
Toată spuma din noroi.

Muguri frânţi cad pradă veşnic
Ignoraţi de ierni diforme,
Conducând neîndoielnic
Iubirea spre alte forme.

Sunt lut


Sunt lut, modelat în lacrimi,
Curg din barbă spre călcâie,
Praf de stele peste patimi,
Lut, din luna amăruie.

Sunt frunză lovită-n toamnă
De ploile ce s-au scurs
Peste iarna ce înseamnă
Tulpina cu-n alt apus.

Sunt un ghiocel în palma
Lutului nemodelat,
Fulgii iernii curg de-a valma
Dar, cerul mi-e înstelat.

Sunt lut, înfrunzit de viaţă,
Modelat de-un ghiocel
Ce s-a strecurat prin gheaţă
Ciripind un cântecel.

 

Cu gândul


Sunt cu gândul dus, departe
Pe unde ți-a umblat pasul,
Într-un zbor firav spre Marte
Aș pleca, să-ți aud glasul.
Sunt cu gândul rătăcit
Peste mii și mii de veacuri,
Într-un timp neprihănit
De iubire fără leacuri.

Sunt cu gândul doar la tine
Și la iarna asta grea,
Primăvara care vine,
Pe sub fulgul alb de nea.

Sunt cu gândul prins în ace
Doar la tine, dragul meu,
Iubirii nu am ce-i face
E dată de Dumnezeu.