E timpul să…


Nu-mi e teamă de-ntuneric
Nici de hohote de plâns,
Numai că-n tablou feeric
De mult nu am mai pătruns.

Nu-mi e inima zdrobită,
Nici sufletul înrobit,
Numai că-s îndreptățită
Să mă rup de ce-am iubit.

Nu-mi e dragostea o boare,
Nici iubirea un blestem,
Numai că-n lacrimi amare
Am obosit să te chem.

Nu-mi e ziua prea senină,
Nopțile nu-mi sunt pusti,
Numai că din a mea vină
Te-am purtat, nu vreau să știi…

Nu mai vreau să-ţi mai duc dorul!
Totul are un sfârșit…
Până și calculatorul
Vrea să-ţi dea de-un timp delete.

Vreau să zbor cu libertatea
De-a zâmbi fără suspine,
Fără a-mi implora moartea
Să mă aducă la tine.

Vreau să dăruiesc iubire
Cum ți-am dăruit și ție,
Sau mai multă, să se mire
Chiar și Luna – cea pustie.

Vreau cu stelele de mână
Să dansez seară de seară,
Să fiu Zâna cea mai bună
Niciun vers să nu mă doară.

Vreau să-mi pun capul pe pieptul
Celui care mă iubește,
Fără-ai mai vedea defectul
Ce din tine izvorăște.

Vreau să uit c-am fost femeia
Ce ți-a pus în palme viața
Și-am ajuns numai scânteia
Ce-ţi pictează dimineața.

Vreau să uit, să uit de toate
Câte mi s-au perindat
Prin suflet, în zbor, pe coate…
Vreau să știi că… te-am uitat.

Reclame

Justițiară


Sentința se suspendă,
discursul s-a sfârșit…
Răsfoiesc o agendă
din care am ieșit.

Izbesc în geamandură
cu valul fără rost
să par o picătură
din care n-am mai fost.

Mă lepăd de noianul
de lacrimi și arginți,
desferecând cadranul
care m-a scos din minți.

Mă simt o picătură
de vers neînțeles,
alegând o armură
din care nu mai ies.

Îmi pun pe iarna crudă
miraj de primăveri,
nimeni să nu-mi audă
tăcerile de ieri.

Îmi pui o floare-n glastră,
o binecuvântare,
pentru iubirea noastră
cea fără de hotare.

Am tot ce vreau cu tine,
izbândă și temei,
din lacrima ce vine
acum din ochii mei.

Sărutul tău alină
dureri nepieritoare,
ochii tăi dau lumină,
inima ta-mi dă soare.

Sentința se suspendă
discursul a-ncetat,
lacrima i-a amendă
un sărut deșucheat.

Am ales zborul


Din zeci, chiar sute de petale

ce-au vrut călcâiul să-mi sărute,

am ales lacrimile-n zale

și mângâierile născute.

Am ales zborul peste noapte

dintr-un abis necontrolat,

iubirea zămislită-n fapte

pe un covor imaculat.

Din mii de vise nevisate

și rugăminți fără corset

aleg ca lacrimile toate

să le predau la amanet.

Alegem zorii fără ceață

și șoapta plină de senin,

trăind să împletim  o viață

fără distanțe sau suspin.

Doar noi


Am învins prăpastia
cu toate barierele sale.
Le-am ridicat una câte una
Învingând spinii…
Nici nu apucasem
să ridic ochii spre tine,
Neglijentă, ca de obicei…
Ignorând orice cantitate…

Mi-am îndreptat pașii,
ignorandu-ţi privirea
spre alte seri cu lună
plină de speranță.

Nici n-aș fi crezut că
mi se va mai deschide o ușă.
Că sfârșitul anului
poate deveni începutul mileniului.

Cine ar fi crezut că
vom răsturna carul mare
peste o lume înfierbântată?
Inevitabil răspuns… doar noi.

Cât mai e vreme


 *
De-ar fi să fiu un fir de crin albastru,
Să-mi fii parfumul ce alungi suspinul
Cu glasul tău – fiorul unui astru –
Mi-aș răstigni în inimă tot chinul.
*
De-ar fi să fiu iubirea înghețată
În pieptul celor ce frâng răsăritul,
Aș înflori din ochii tăi, purtată
De-un dor nebun, ce-ntrece infinitul.
*
Ești sufletul ce-mi toarnă-n suflet soare,
Pe lacrima ce-a curs neîncetat
Când versul se așterne la-ntâmplare
Din călimara cerului visat.
*
Ești cel ce mi-a ucis lacrima tristă
Pe care o purtam în buzunar
La loc călduţ, un nufăr pe-o batistă,
Sub gerul iernii, rupt din calendar.
*
Ești ceea ce ar trebui să fiu
La brațul dimineților prezente,
Aprinde-mă cât nu e prea târziu,
Iar stelele, geloase, nu-s atente.
*

De ce-ai rămas?


Aș fi vrut să nu te-oprești,
șoaptele să nu-mi dorești,
aș fi mers mult mai departe,
nu citeam nicio carte,
leneveam pe o treaptă,
ce nicicând nu se-ndreaptă.

Rămâneam pe vecie
lacrima ce sfâșie,
nu veneam după tine
să mă lepăd de mine…

Mă întreb mai mereu…
Oare tu? De ce eu?
De ce tu te-ai oprit
și mi-ai spus ”S-a sfârșit!”
peste zorii aprinși,
oare noi suntem prinși?

De ce n-ai mers
peste alt vers?
De ce-ai rămas?
E doar popas?

Mă plec în fața ta, iubire


Mă plec în fața ta, iubire,
recunoscându-ți iscusința,
triumfătoare plăsmuire,
îți poți petrece biruința.

Ai reușit într-o secundă
privirea să ne-o rătăcești,
să ne-o aduni pe-aceeași undă
ca-n visele copilărești.

Mă plec în fața ta, iubire,
deși credeam că n-ai să vii
să-mi tulburi clipele-n neștire,
să-mi conjugi verbul ”a-ntregii”.

Nici timpul nu ne mai îndeamnă
să mai pășim pe-același drum,
ciorchinii acrii ne condamnă,
că suntem copți, iar ei sunt scrum.

Mă plec în fața ta, iubire,
cu stima bine-meritată,
deși credeam că-n amintire
te voi ascunde viața toată.