Eu vin din altă lume!


Eu vin din altă lume!

Sau nu mai văd eu clar?!?

La noi, acolo, spune,
adevăr, nu coşmar,
cum să educi tristeţea
să fugă în păduri,
să desluşeşti blândeţea
printre dărâmături,
să-i dai în schimb, iubirii,
când ţi-a fost dat s-o ai,
lacrima fericirii
şi şoaptele de Rai.

Aici, iubirea umblă
în haine reci, pe stradă,
se zbate în penumbră
şi n-are cin’ s-o vadă.

În lumea mea, iubirea,
cea fără de perdele,
inspiră împlinirea,
nu moare printre stele.

În lumea voastră, parcă
e un păcat a spune:
Cum să nu poţi? Încearcă!
Vei vedea…, clipe bune
vor inunda prezentul,
şi, pacea, mult visată,
va curge-n afluentul
în care niciodată
nu te-ai simţit mai bine,
decât în zori de zi.

Ai încredere-n mine?

Sau din ce lume vii?

Reclame

Adun


Din visteria nopţilor trecute,
un alt suspin astăzi am îngropat.
Mă-ntorc de la priveghi de frunze mute…
Dumnezeu să te ierte, de păcat!
.
Nu toată lumea ştie să consume
din aerul în ploaie expirat,
mă-ntorc de la priveghi păşind prin lume…
Dumnezeu să te ierte, de păcat!
.
În visteria nopţilor voi pune
de mâine, versuri fără de corset,
să înmulţească vremurile bune
cu lacrimi scoase de la amanet.
*

Dragoste fără hotar


Sufletul îngenunchiat îl loveşti cu uşurinţă
Fără-a consulta vreun astru,
Vreun registru mai de soi…
Şi spuneai că ai iubire, bunătate şi credinţă,
Că-n oceanul tău albastru
Îneci lumea dintre noi…
.
Îmi spuneai că visul curge peste toate nopţile
Înnorate, albe, crude,
Îmbâcsite cu noroi…
Că-n iubire pot pătrunde, rupând toate porţile,
Miezul nopţii ne aude
Împărţind lumea la doi…

Veştejeşti toţi trandafirii pe care mi i-ai trimis,
Dai cu pietre fără număr,
Fără să clipeşti măcar…
Poate-o singură secundă mă poţi rătăci prin vis,
Odihni pe al tău umăr,
Dragoste fără hotar…

Doar în El


 

 

Am ucis un gând în faşă
Devenind o criminală,
L-am lovit cu o cravaşă
Până l-am strivit pe coală.

M-am luptat cu soli de pace
Ce-ncercau să-l reînvie
Dar, o lacrimă dibace
L-a distrus pentru vecie.

Timpul încerca să-l spele
De suspine şi dureri,
Ciripit de rândunele
Prin petalele de ieri.

L-am ucis, lăsând aripa
Să plutească-n crezul său,
Ador să-mi descopăr clipa
Cu-ncredere-n Dumnezeu.

El e singurul ce-mi ştie
Sufletul misterios,
Doar în El, pentru vecie
Mă încred, visând frumos.

Cei ce vor să mă doboare
Din orice motiv minor,
Ştiu că n-au nicio culoare
Sub lumina stelelor.

 

 

 

Nu mai este loc în vis


I-am dat voie nopţii hâde să-mi înece zorii-n vise
Dintre cele mai albastre, precum ochii tăi plecaţi,
Să-mi inunde întristarea şi cuvintele nescrise
Cu iubire arzătoare, rătăcind nemotivaţi.

Am lăsat năluca rece să-şi aştearnă picătura
De venin linguşitor, ignorând mesajul care
Într-o zi-mi oferea luna doar dac-aş fi deschis gura,
Acum totul e penibil, acum totul e uitare.

Între timp, venind furtuna, într-o seară oarecare
S-a regăsit în popasul ce-alina orice arsură
Dar, uitând să descifreze valul rătăcit de mare
A primit răspunsul veşted, ruginit peste măsură.

Nu mai este loc pe coală, nu mai este loc în vis,
Jocurile mult prea crude mi-au încețoșat privirea,
Nu mai sunt cuvântu-n care te scăldai de cum l-am  scris,
Infloresc în primăvara, redescoperind iubirea.

Izvor de lacrimi sfinte


Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de dor
Să-ţi privesc ochii obosiţi,
Vreau să rămâi un trecător
Cu paşi încrezători, grăbiţi.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de bine
Să te ştiu din nou fericit
Acolo, departe de mine
Cu siguranţa c-am greşit.

Nu vreau să-ţi spun ce va fi mâine
Când treptele vor dispărea,
Când vei gusta dorul de mine
Reinventând încrederea.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de groază
Când mă priveşti după perdea,
De parcă stelele visează
O altă noapte-n palma ta.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de sete
Să-ţi sorb tăcerea din cuvânt,
Să o aştern pe îndelete
Într-un poem bătut de vânt.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de rece
În lumea albă şi rotundă,
Când universul mort petrece
Iubirea pe o altă undă.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am vise,
Nici sunete pe portativ,
Când toate-aceste vor fi scrise
Şi vei citi, va fi tardiv.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am rime
Şi slove pentru-a te cânta
Nici nu visezi că-n zbor spre tine
Ating cu tâmpla şoapta ta.

Nu vreau să-ţi spun nimic în plus,
Nici slovele nu-ţi mai culeg,
Sufletul ţi-e de mult inclus
Aici, şi n-am să te dezleg.

Voi pune hamul pe cuvinte
Şi-n ele tu vei picura,
Ca un izvor de lacrimi sfinte
Ce mă mai poate bucura.

 

Dacă ai ştii…


 

Vis venit din altă eră
Mi-a turnat în cupă ceaţa,
Devii paşnica himeră
Ce-mi bântuie dimineaţa.

Nici cearceaful nu m-ajută,
Nici măcar faţa de pernă,
Raza soarelui e mută,
Doar iubirea mi-e eternă.

Visul nu vrea să conceapă
Risipirea de moment,
Răcneşte nevrând să-nceapă
Drum spre iadul permanent.

Gândul nu mă recunoaşte
Parcă nici n-a fost al meu,
Lacrima din nou se naşte
Dintr-un soi de dor mai greu.

Cuvântul rostit lovise
Ca pumnalul, fără milă,
Sunetul răcnea prin vise,
Aripă frântă de-acvilă.

Versul se pierdea ca firul
De nisip, în largul mării…
Nu rostisem adevărul,
N-am cum să te dau uitării!

Glasul tău rostea iertarea
Ca şi când nu luase-n seamă
Valul ce-l uitase marea
Plâns, pe plaja de aramă

Mii de frunze ofilite
Ce păreau cândva reale,
Mi-au pus lacrimile-n minte,
Lăsând în urma lor jale.

Cum să văd prin ceaţa dură
Culoarea zilei de mâine?
Ştiu că dragostea mi-e pură
Dar nu ştiu ce-ascunzi în tine.

Îţi presar veşnic în suflet
Şi pe plete, strălucire,
Îţi inund visul cu cântec
Aşternut doar din iubire.

Smulg din nopţi câte-o bucată
Să-ţi dăruiesc gândul crud,
Stropi din bolta înstelată
Îmi oferi dar, nu te-aud.

Lupt cu mine să-nving teama
Ce nu pot s-o definesc,
Poate, dacă ţi-ai da seama,
Ai ştii şi cât te iubesc!