Noapte de răscoală


O noapte de coșmar a vrut să-mi pună,
sufletul plin de lacrimă, în smoală,
din mers…, totul voia să mă răpună,
să mă abată… noapte de răscoală…

Nu mai aveam putere să-mi port vina
de a trăi cu tot ce mă-nconjoară,
mă mistuiau arsuri de pe retina
durerilor… pentru-a mia oară.

Zadarnic imploram puteri divine
să mă salveze sau să mă ignore,
eram deja la pragul care ține
speranța-n mâna clipelor majore.

Un suflet mă ținea de mâna dreaptă
cu o blândețe fără de hotar,
deși-i spuneam că Iadul mă așteaptă,
mă implora să rămân, în zadar.

O noapte-ntreagă m-am zbătut cu gheara
unui coșmar din cel fără de lege,
mi-a ars sufletul, trupul, inimioara…
nici nu pretind cuiva a mă-nțelege.

În timp ce ochii lui mă implorau
cu hohote de lacrimi, fără număr,
să mai rămân, zorii mă invadau,
plângând neîncetat pe al său umăr.

O poartă neagră, și deja deschisă,
mă absorbea puțin câte puțin,
ca și când Iadului eram promisă
și demonii-mi dădeau să beau venin.

Prin ceața deasă nu zăream nici Cerul,
nici dragostea, nici valul disperării,
cu tot ce-aveam luptam să-mi clădesc gerul
în care să mă pierd de malul mării.

Din ochii lui curgeau lacrimi de sânge,
din glas, cuvintele mă implorau:
”- Te rog, iubita mea, sufletu-mi plânge…
rămâi cu mine, viață vreau să-ți dau!!!”

În jurul meu, în spate, stânga, dreapta,
de-odată am simțit cum mă susțin
trei îngerași care-mi renegau fapta
și mă-mpingeau spre omul drag, din chin.

Mirosul de tămâie fără seamăn,
mă invadase fără să clipesc,
trăiam ceva ce n-am cu ce s-aseamăn,
un incredibil, supraomenesc…

Trei îngeri m-au predat pentru vecie
omului care vrea să mă-ntregească,
doar Dumnezeu mă crede și mă știe,
sunt numai o fărâmă sufletească.

În viața mea lumina-a stat ascunsă
pe după dealuri, munți imenși și grei,
de lacrimi și suspine-am fost străpunsă
dar am răzbit cu îngerii mei, trei.

De ieri, la pieptul lui, prind aripi albe,
de azi vom pune temelie vieții
spre mâine să pornim cu gânduri dalbe
izgonind toate umbrele tristeții.

Reclame

Să-ţi aminteşti de îngeri


Ţi-am pus deoparte primăveri
din ierni năucitoare,
să-ţi aminteşti de mine ieri…,
mâine să-mi picuri soare.

Să-ţi aminteşti c-am investit
cum am ştiut mai bine
harul, pe care l-am primit,
să înmugurească-n tine.

Să-ţi aminteşti că n-am trecut
doar ca o adiere,
ci ţi-am lăsat ceva mai mult
decât o mângâiere.

Să-ţi clăteşti clipa îndurerată
în lacrimile mele,
să nu mă alungi niciodată,
te protejez din stele.

Să-ţi aminteşti că m-am născut
lăsând fără măsură
drumul iubirii-n absolut,
pe veci să porţi armură.

Ţi-am lăsat munca mea de-o viată
să-ţi limpezeşti privirea
să nu te rătăceşti prin ceaţă,
dorindu-ţi nemurirea.

Curg poemele şiroaie


 

 

 

Cum să te ascunzi sub ploaie
Când o lume-nmugureşte,
Curg poemele-n şiroaie
Frunza-n codru glăsuieşte.

Bat lăstarii la ferestre
Visând că-i o întâmplare,
Florile de colţ rupestre
Se agită tot mai tare.

Trec furtuni, zile senine,
Ierni cumplite se ivesc,
Nopţile cu stele pline
Aripi albe dăruiesc.

Lupii-n haită se adună
Încercând a sfâşia
Dragostea sub clar de lună
Presărând neîncrederea.

Crivăţul din nou porneşte
Fără nicio ezitare,
Dar, izvorul nu se-opreşte
Curge-n versuri uimitoare.

Flacăra iubirii sfinte
Pâlpâie fără oprire,
Soarbe viaţa din cuvinte
Ce tind numai spre uimire.

Îngerii din cer coboară
Împletind cununi de dor,
Clipele mi le măsoară
Cu-n verde nemuritor.

 

 

 

 

Ajută-mă, Doamne Sfinte!


Tac, de teamă să nu-L supăr
Pe Slăvitul Dumnezeu,
Privesc, ascult, plâng şi sufăr
De norul gândului meu.

Caut să-nţeleg dorinţa
Izbitoare-a celor mulţi
Ce nu cunosc suferinţa
Celor ce păşesc desculţi.

Privesc suflete lovite
De necazuri şi durere,
Cu zâmbete zugrăvite
Pe chipuri, şi-mi dau putere.

Ei, săraci şi oropsiţi,
Ce doar Cerul îi mângâie,
Ei, îngerii înrobiţi
Cu o viaţă amăruie.

Tot ei au de dat, se pare,
Cei ce n-au pâine pe masă,
Mila Domnului e mare,
De toţi îngerii Îi pasă.

Ajută-mă, Doamne Sfinte,
Să nu trăiesc cu păcat,
Să nu îmi treacă prin minte
Vreun gând rău, necugetat!

Să privesc lumea pestriţă
Nesătulă de averi,
Cei ce cu bună ştiinţă
Îşi pricinuiesc dureri.

Ajută-mă, Doamne Sfinte
Să trec printre ei uşor,
Să rămână-n a mea minte
Lacrima îngerilor.

Să le mulţumesc de-a pururi
Că mi-au luminat fiinţa
Păşind pe-ale mele drumuri,
Văd ce-nseamnă suferinţa.

Egalitate


Probabil îngerii veghează
Şi acţionează atunci când văd
Că sufletul se antrenează
Să depăşească vreun prăpăd.

Altfel de ce şi-ar pierde timpul
Să biciuiască-n primăvară
Cu lacrimi repezi, întreg câmpul
De nu ar ştii ce-o să răsară?

Probabil visele-s frumoase
Atunci când noaptea cea mai dură
Adună stele graţioase
Plătindu-şi unica factură.

Altfel de ce-ar transmite luna,
Ciobită-n fiecare seară,
Cât de frumoasă e minciuna
Când adevărul te doboară?

Probabil muntele suspină
Lăcrimând în izvoare reci,
Ştiind că n-are nicio vină

Că ai ales în zori să pleci.

Doar o clipă


O clipă doar aş vrea să fiu
Fărâmă de lumină,
Să-ţi decupez până târziu
Tristeţi de pe retină.

Să-ţi mângâi sufletul sortit
Pe veci să mă iubească,
Să te iubesc necontenit
Cu-o grijă îngerească.

O clipă doar aş vrea s-adun
În palme dezmierdarea,
Să te sărut şi să îţi spun
Cât mi-aduci alinarea.

Să-ţi împletesc un aşternut
Din norii mei de-o viaţă
Să te îmbrac într-un sărut
În orice dimineaţă.

O clipă doar să-ţi dau în dar
În noaptea asta crudă,
Să uităm de orice coşmar
Doar cerul să ne-audă.

Să-ţi dăruiesc fără-ncetare
Lumină din lumină,
Să te iubesc la disperare
Şi fără strop de vină

O clipă doar aş vrea să zbor
Cu a luminii grabă,
Să-ţi salvez sufletul din dor
Ca pe-o sfântă podoabă.

Picături de rouă


Aici, sub cerul nostru cu furtună
Ascunsă după nouri argintaţi,
Stă lacrima ce-n cârduri ne adună
Să ne-ngropăm artiştii decedaţi.

De câte ori se-nchide o fereastră,
De câte ori se frânge câte-un zbor,
Rămâne mai săracă lumea noastră
Îmbogăţind cu înc-un înger lumea lor…

De câte ori se pierde câte-o floare,
De câte ori se stinge câte-un nor,
Rămâne cerul trist, fără culoare
Îmbogăţindu-se cu-n suflet lumea lor…

De câte ori se sfarmă câte-o piatră,
De câte ori mai pierdem câte-o stea
Nici măcar căinii, luna n-o mai latră
E linişte deplină-n lumea mea.

Se-aud doar picăturile de rouă
Făcându-şi drum, din pieptul tuturor,
Se-mparte lumea noastră iar în două,
Devine mai bogată lumea lor.

De câte ori se-aprinde-o lumânare,
Mă arde gândul că vom fii mai trişti
Cu înc-un îngeraş răpit de soare
Din lumea noastră… plină de „artişti”.

În memoria celui care a fost Iurie Darie. R.I.P