Până dincolo


Reţin şoaptele între dinţi.
Stelele, de după boltă,
se ascund visând cuminţi
cum culeg albă recoltă
de săruturi, dezmembrate
dintr-un lan de curcubeie,
calde, tandre şi furate,
ca un suflet de femeie.

Alung gândul, nestatornic,
într-o grotă, să mocnească.
Zâmbetul apoteotic
şi şoapta ce-a vrut să nască
zeci de lovituri de bice,
le pun la păstrat, sub soare,
suferinţa să abdice,
să uit cât de mult mă doare.

Mă dor gândurile toate,
insomniile mă sorb,
mă târăsc, zâmbind, pe coate,
alung penele de corb
ce se adună-n cârduri clare,
mă îndeamnă să trăiesc
investind lacrimi amare…

mor, şoptindu-ţi: te iubesc!

Bâjbâind prin vis


 

De-ar fi fost de vină luna
Şi nu şarpele pervers,
Fructul Evei cât aluna,
Iar Adam cântat în vers,
Ca şi luna de poeţii
Visători neobosiţi,
Lupii şi-ar ascuţii colţii
În şerpii încolăciţi,
N-aş fi stat seară de seară
Să-mi pun viaţa chezăşie
Că stelele or s-apară
Doar să îmi aducă mie
Alinarea şi speranţa
Ce-l transmite versul meu,
Aşternut în concordanţa
Iubirii de Dumnezeu.

Aş fi adormit odată
Cu toţi norii nemiloşi,
Lăsând pagina curată,
Luna pentru somnoroşi,
Mărul lui Adam pe masă,
Stelele la locul lor,
Noaptea asta călduroasă
Pe lumina ochilor,
M-aş trezi de dimineaţă
Fără vrere, fără vis
Bâjbâind veşnic prin ceaţă
Ca Eva în Paradis.
Mi-a dat Dumnezeu putere
Şi iubire, cât pot duce,
Asta e a mea avere,
Harul meu curat şi dulce.

 

 

 

 

Curg izvoare


Am urcat din nou cu-o treaptă
Mai sus decât se cuvine,
Să văd noaptea cum aşteaptă
Să-i spun că, mi-e dor de tine.

Am urcat să sărut luna
Cu-aceeaşi îndemânare,
Cum o fac întotdeauna
Când vărs lacrimile-amare.

Liniştea se aşternea
În cămaşa-i vaporoasă,
Dorul tău mă urmărea…
Zburam departe de casă…

Cu un nor mai sus, visarea
Se spăla pe ochi cu tine,
Răpindu-mi îndemânarea
Zborului cu aripi fine.

I-am mimat ceva în barbă,
Lacrima să nu-mi aud
Şi-am pornit-o fără grabă,
Gândind verde, verde crud.

Trup sleit de suferinţă
Se-nalţă fără sfială,
Eram frageda fiinţă
Într-o lume ancestrală.

Norii-mi îndulceau suspinul
Sufletul să nu-mi îngheţe,
Să nu fiu nicicând festinul
Aştrilor cu multe feţe.

Pâlpâind în insomnie
Bolta am atins-o-n zbor,
Curge versul pe hârtie,
Curg izvoare de-al tău dor.

Un vers de mângâiere


Din nou în lacrimi m-am scăldat,
Din nou m-a cuprins dorul,
Tristeţea ta m-a invadat,
Nu-mi pot regăsi norul,
Să urc pe el, să-i cer odihnă,
Să-mi pună-n lacrimi miere,
S-aştern măcar un vers în tihnă,
Un vers de mângâiere.

Cerneala şi-a pierdut culoarea
De când n-ai mai venit,
Nici norii nu-mi mai dau splendoarea,
Prea sunt de neclintit.
O insomnie înlăcrimată
Mă poartă peste noapte
E-aşa de crud de astă dată…
E-atâta ger în şoapte…

Stelele mă privesc uimite
Din cerul nostru, stors de ploi,
Mi-ai dat o mână de cuvinte,
Dar aş fi scris un… muşuroi.
Esenţa-ţi dulce îmi lipseşte
Pentru un vers de mângâiere,
Nu-mi auzi sufletul? Răcneşte!
Arzând în lacrimi de durere.

Tu niciodată n-ai fost trist,
Tu mă înveseleai mereu
Cu-n sunet de violonist
Picurat în sufletul meu.
Cuvântul tău, dur ca o stâncă
Săruta ca o adiere…
Oricât mi-era noaptea de-adâncă,
Scriam un vers de mângâiere.

Din nou trecut-a miezul nopţii,
În lacrimă l-am petrecut,
Poate-am clintit, cu ele, morţii…
Din lacrimă eu m-am născut,
Cu mine lacrimile pleacă,
Este imensa mea avere,
Tristeţea ta sufletu-mi seacă…
Şi n-am un vers de mângâiere.

Stelele mă ştiu


Tu crezi că eu nu ştiu ce-nseamnă
Să vrei să ai, să vrei să fii…?!?
Sufletul încă mă îndeamnă
Să visez jocuri de copii…

Tu crezi că eu nu ştiu durerea
Sau bucuria de-a iubi…?!?
Cunosc şi pacea, şi tăcerea,
Răcnind în şoapte purpurii.

Tu crezi că eu ascund valoarea
Seninului ce îl emani,
Să-ţi dăruiesc abandonarea
Dorind să devenim duşmani…?!?

Tu crezi că eu smulg trandafirii,
Să-mi împletesc un aşternut
Doar pentru-a dărui iubirii
Două cuvinte şi-un sărut?!?

Tu crezi că, împletind baladă
Vărs păcură pe jar aprins,
Fără ca nimeni să mă vadă
Cu ce licoare te-am atins?!?

Tu crezi că scriu de ani de zile
Doar pentru-a risipi cerneala
Şi sufletul pe-atâtea file,
Să înlătur, poate, plictiseala?!?

Tu crezi ce vrei, eu scriu ce simt
În nopţile cu insomnie,
Aş vrea să dorm şi să te mint,
Dar fără tine sunt pustie.

Tu crezi ce vezi, eu scriu ce vreau,
Un strop din suflet dăruiesc,
Cu stelele la vorba stau
Ele mă ştiu cât te iubesc!

În şoapte să mă-nvelesc


În noaptea asta, mai albastră
Decât albastrul ce-mi oferi,
Voi cere lunii, prin fereastră
Să-ascundă umbrele de ieri.
.
Să simt cum îmi pansezi aripa
Cu glasul tău mângâietor,
Să-nvingem lacrima şi clipa
În care ne-am topit de dor.
.
În noaptea asta fără vise
Cu insomnie parfumată,
Presar petale de narcise
Din dragoste adevărată.
.
Să-ţi aud glasul cum mă cheamă,
La pieptul tău să mă topesc,
Să nu mai bag nimic în seamă
Şi-n şoapte dulci să mă-nvelesc.

Întreb ochii tăi frumoşi!


Să-ntreb, oare, aştrii nopţii,
Să-ntreb norii mei pufosi,
Să-ntreb sfinţii, să-ntreb morţii?
Întreb ochii tăi frumoşi!

Ce-am făcut să primesc clipa
Încărcată de suspin?
De ce-mi smulgi aşa aripa?
De ce-mi dai atâta chin?

Umbrele de altă dată
Nici azi, nu te-au părăsit?
Iubirea îmi e curată,
Doar cu-atâta am greşit!

Să-ntreb, oare, aştrii nopţii,
Să-ntreb norii mei pufosi,
Să-ntreb sfinţii, să-ntreb morţii?
Întreb ochii tăi frumoşi!

De ce-n lacrimi infernale
Îţi place să mă topeşti,
Apoi ieşi zâmbind în cale
Şi îmi juri cât mă iubeşti!?!

Operezi cordul deschis
Fără vreo anestezie
Şi-apoi te strecori, ca-n vis,
Cu ochii tăi drept simbrie.

Să-ntreb, oare, aştrii nopţii,
Să-ntreb norii mei pufosi,
Să-ntreb sfinţii, să-ntreb morţii?
Întreb ochii tăi frumoşi!